În fiecare dintre noi se află imagini ce așteaptă să fie aduse la lumina zilei. Psihicul este viață, mișcare interioară, el iese din sine, se deschide lumii și revine la sine încărcat cu o pradă bogată, cu imaginile pe care le păstrează fie la suprafață, fie în profunzimi sau într-o zonă intermediară. Una dintre aspirațiile omului, poate cea mai semnificativă, este aceea de a intra în rezonanță cu lumea, iar acest fenomen primordial poate fi tradus și astfel: a lăsa imaginile din noi vorbească, să respire, a le trezi, a le scoate din starea de ascundere în lumina discretă a conștiinței. “A locui poetic pe pământ” nu înseamnă, poate, altceva.

De câteva decenii bune filozofia și teoria arhitecturii iau în serios marea idee a lui Baudelaire, conform căreia imaginația este “regina facultăților”. Imaginația creeză punți, face legătura între omul interior și cel care aparține lumii exterioare, spațiului public. Ea este forța care scoate imaginile din adormire, le actualizează.

Imaginația omului contemporan pare secătuită. Atunci apare întrebarea: ne mai putem opune forțelor mortifere, care minează capacitatea de a imagina, de a actualiza imaginile interioare? Dar ce putem spune despre aceste forțe? Pe de o parte, avem de a face cu multitudinea in-finită a imaginilor exterioare, nu în ultimul rând cu imaginile lumii virtuale; pe de altă parte, nu putem ignora plasa de concepte aruncate asupra minților, care le separă pe acestea de energiile vieții, de sentiment și de imaginație. Ca și cum omul de azi ar dori să răspundă “bombardamentului” imaginilor de suprafață cu edificii conceptuale, cu teorii ce fac trimitere la alte teorii, fără nici o preocupare pentru realitatea umană, cea a trupului viu și a psihicului său.

Sarcina fenomenlogiei este, în acest condiții, întoarcerea la om, la viața însăși a omului întreg – trup, psihic și gândire. Împotriva interpretărilor intelectualiste ale arhitecturii, subliniez că arhitectura este făcută pentru om, sesizat în întregul său: nu pentru gândirea separată, numită “rațiunea autonomă”, nici pentru corpul în mișcare desprins de imaginație și de simțire, ci pentru omul uman, pe care postumanismul contemporan îl ține la ditanță.

Așadar când vorbim despre “arhitectura din noi” – tema școlii de vară de anul acesta – trebuie să aflăm mai întâi cine este acel “noi”. Pornind de aici putem vorbi și despre arhitectură: despre imaginile interioare ale arhitecturii și despre arhitectura “reală” ce corespunde acestora.

Se pune însă problema accesului la ființa omului, pe care o avem implicit în vedere când vorbim despre “noi”. Unii fenomenologi contemporani au arătat că fenomenologia clasică depinde de anumite concepții ale filozofiei moderne de care, în același timp, încearcă să se elibereze. Bunăoară, conceptul de conștiință intențională la Husserl și cel de ex-istent (Dasein) la Heidegger tind să lase deoparte omul întrupat. Într-adevăr, acesta nu este în primul rând ex-istent “aruncat” în 2 lume (Geworfenheit), ci trup viu care se afectează pe sine și care pornind de la afectivitatea primordială participă la lumea sensibilă, pătrunde în ea prin sentiment, percepție și imaginație. Așadar, “actul inaugural al noii fenomenologii trebuie să fie încercarea de a aduce în raza privirii comprehensive experiența involuntară de viață, obturată de gândirea preocupată în mod precumpănitor de construcții conceptuale […] Oamenii au ajuns să fie lipsiți de apărare în fața excesului de posibilități imposibil de refuzat, ce le sunt puse la dispoziție de progresul tehnologic și de rețelele de socializare, neavând nici un criteriu conceptual clar care să le permită să reflecteze asupra lor înșiși pentru a se afirma astfel pe ei înșiși.” 1 Putem spune diverse lucruri despre ceea ce ne permite să revenim la noi înșine pentru a ne afirma pe noi înșine, împotriva alienării despre care vorbește Schmitz. Dar modul în care trăim și gândim imaginea pare oricum determinant. Așa cum a arătat Pallasmaa, imaginile interioare constituie baza gândirii metaforice, în absența căreia arhitectura ar fi redusă la banalitatea simplei construcții. Însă imaginile interioare pot “respira”, pot fi trezite și menținute într-o mișcare ce nu exclude un repaos – în mediul vieții interioare și numai în el.

Numesc afectivitate mișcarea vieții în ea însăși, care este în același timp o autorevelare a vieții. Heidegger a arătat că tonalitatea afectivă este condiția deschiderii lumii, a faptului de a fi în lume. Michel Henry arată însă că viața umană se manifestă sieși înainte de a se deschide spre lume, auto-manifestarea vieții în ea însăși fiind condiția primordială a manifestării lumii. Simțul vieții este fundamentul manifestării și al existenței lumii înseși ca lume a vieții. Trebuie însă să distingem între lumea vieții cotidiene în care, spune Heidegger, suntem “aruncați”, și lumea ca lume. Aceasta este deschidere pură, ivirea faptului că lumea este, mirarea primordială ce se află, după cum știm, la baza filozofiei.

Tonalitatea afectivă ce constituie deschiderea spre lumea ca atare, spre apariția lumii ca întreg este ceea ce putem numi tăcere. Tăcerea se manifestă în imaginile interioare, care la rândul lor nu subzistă decât în și prin ea. Viața afectivă a fost descrisă începând cu Platon ca o acumulare de pasiuni, o agitație interioară, ce corespunde stării de aruncare în lumea vieții cotidiene. Aceste pasiuni, care stau la baza convingerilor noastre, nu în ultimul rând politice, nu permit însă apariția și mai ales rămânerea în conștiință a unor sentimente mai subtile și mai adânci. Nu se pune problema neutralizării pasiunilor, așa cum își doreau stoicienii. Mai degrabă trebuie numită și pusă în valoare starea afectivă în care pasiunile sunt reduse la … tăcere. Această stare este tăcerea însăși. În ea stratul cel mai profund al lui a fi și al lumii înseși se poate manifesta. Relația omului în tăcere cu lumea poate fi sesizată în acești termeni. “Trebuie să răspundem lucrurilor din jurul nostru, care ne privesc și ne întreabă, în tăcere. Omul este un mijlocitor între  3 lucrurile tăcute și ceea ce este mai presus de om. Și prin însăși tăcerea lucrurilor suntem legați de o tăcere mai înaltă. Trebuie să ne oprim în fața lucrurilor, să avem timp pentru ele.” 2 Ideea pe care o am în vedere este următoarea: casa însăși este un astfel de lucru. Casa nu este construcția la care ne gândim când pronunțăm acest cuvânt, limbajul obișnuit nu ne ajută să sesizăm esența unui lucru. Casa este miezul arhitecturii; ea este acel spațiu destinat locuirii, locuirea însăși fiind gândită ca actul de a fi în preajma lucrurilor. Altfel spus, acestea trei, a avea timp pentru lucruri, lucrurile însele și casa formează o figură interioară în mijlocul căreia suntem deja. Este ceea ce putem numi “arhitectura din noi”, căreia îi corespunde arhitectura în sensul obișnuit, atunci când se află în consonanță cu imaginile interioare. Revenim la noi înșine descoperind tăcerea, căreia îi corespunde tăcerea lucrurilor – pornind de la care gândim esența casei. Acestui proces îi corespunde un limbaj, care este însă acoperit cel mai adesea de zgomot. “În zilele noastre cuvântul nu se mai naște din tăcere, printr-un act al spiritului care dă sens cuvântului și totodată tăcerii, ci dintr-un alt cuvânt, din zgomotul altor cuvinte, și nici nu se mai întoarce înapoi în tăcere, nu mai sfârșește în tăcere, ci în alt zgomot de cuvinte și se pierde în larma lui […] Nașterea cuvântului are loc în sfera calitativă, nașterea zgomotului de cuvinte, în sfera cantitativă […] Zgomotul de cuvinte pune totul pe același plan, face ca totul să fie la fel, e o mașinărie a nivelării.” 3 În lumea zgomotului, care nu este alta decât cea a “impersonalului se” (Heidegger), în care se face, se vorbește (despre ceva), fără ca nimeni să-și asume răspunderea pentru acțiunile și afirmațiile respective, cuvântul tinde să devină un simplu semn, prins într-o rețea de semne și de trimiteri, în procesul “comunicării” ce se desfășoară pe un singur plan, dimensiunea profunzimii și a tăcerii fiind ignorată.

Despre cuvântul originar în schimb putem spune că nu este pur și simplu purtător de semnificație, ci și de sens, în măsura în care este înrădăcinat în tăcere. “Tăcerea se află în cuvânt chiar și după ce cuvântul s-a născut din ea. Lumea cuvântului e clădită pe lumea tăcerii. Cuvântul nu are siguranța că se poate mișca amplu în fraze și gânduri decât dacă sub el se întinde necuprinsul tăcerii. Tăcerea este, pentru cuvânt, ca plasa întinsă sub dansatorul pe sârmă […] Tăcerea este baza naturală a spiritului în general: nespusul din cuvântul spiritului leagă spiritual de tăcere, îl face să fie acasă în tăcere.” 4 Cuvântul înrădăcinat în tăcerea esențială constituie limbajul poeziei. Omul se deschide lumii din interiorul tăcerii numind lucrurile și tonalitățile afective ce nu sunt calități ale psihicului, ci moduri de a fi ale omului întreg orientat spre sine și, pornind de la sine, spre lume. Omul se exprimă pe sine și totodată lumea cosmică al cărei centru este în poezie și în proza poetică. Sfera cunoașterii poetice este ceea ce antropologii și alți teoreticieni numesc imaginarul. 4

Fără îndoială, acest mod de a fi nu este cel cotidian. Tăcerii esențiale din care izvorăște cuvântul i se opune vorbăria, analizată de Heidegger în Ființă și timp. Simpla comunicare 5 nu are acces la cuvântul esențial, în măsura în care omul socializat ignoră până și ideea de profunzime. Vorbăria este blocarea în prezentul vieții publice, ignorarea omului uman capabil de tăcere și a lumii ce-i corespunde.

Nu există arhitectură neînsoțită de cuvinte: arhitectura traduce de fiecare dată o intenție. Atunci putem formula întrebarea: în ce măsură reușește arhitectura să fie ea însăși, să creeze pornind de la cuvântul esențial? Cele spuse până acum lasă loc pentru un răspuns: prin actul de creație. Acesta este înrădăcinat în limbajul poeziei. “Poetul, spune Pallasmaa, vorbește și despre întâlniri în ‘pragul existenței’, după cum subliniază Gaston Bachelard. Arta ne îndrumă către acest prag și urmărește domeniile biologice și cele inconștiente ale corpului și minții. Astfel menține legături vitale cu trecutul nostru biologic și cultural, tărâmul cunoștințelor genetice și mitice. Prin urmare, dimensiunea esențială a artei indică trecutul, nu viitorul; arta și arhitectura valoroase păstrează rădăcinile și tradițiile, nu dezrădăcinează și nici nu inventează […] Orice operă veritabilă de artă consolidează percepția și înțelegerea istoricității și continuității bio-culturale umane.” 6 Precum arta în general, arhitectura se ferește să creadă că producerea de forme atrăgătoare constituie, din punct de vedere estetic, scopul său cel mai înalt. Ea nu se adresează în primul rând ochiului, ci omului întreg: trupului viu și psihicului întrucât se întrepătrund. Esența psihicului este, conform fenomenologiei contemporane, viața afectivă ce se revelă sieși și care se exprimă în gesturi și cuvinte. Tăcerea nu este non-cuvânt, ci o tonalitate afectivă fundamentală: sursa gândirii creatoare ce “păstrează rădăcinile și tradițiile”. Nucleul tradițiilor este “tărâmul cunoștințelor mitice”, solul fecund al literaturii și poeziei. În măsura în care nu este simplă construcție, arhitectura își înfinge rădăcinile în acest sol lucrând, precum poezia, cu imaginile interioare.

Putem așadar gândi arhitectura din noi pornind de la imaginea arhetipală a casei. În dispozitivul casei tradiționale, prispa joacă un rol major ca factor de integrare al casei, și totodată al locuirii înseși, în cosmos. “Prispa în horă (deschisă fără balustrade sau închisă cu balustrade) nu era numai un element architectonic de protecție exterioară a pereților la intemperii, ci și un spațiu mitic de tranziție între în afară și înăuntru, de trecere din curte în casă (sau invers), unde aveau loc câteva activități magico-mitice periodice sau ocazionale. Acest spațiu de tranziție al prispei circulare simboliza pământul care intră în casă și casa care își întinde domeniul în afara incintei zidite.” 7 Contrar simbolisticii occidentale în care dominantă este cetatea, casa de piatră, simbolistica Europei de sud-est este cea a casei cu prispă, a cărei funcție este cosmicizarea omului, locuirea nefiind aici o retragere din lume în vederea cuceririi lumii, ci de la bun început o deschidere spre lume. Dar acest 5 tip de locuire este inseparabil, așa cum am arătat, de o anumită gândire, pe care o putem numi poetică – o gândire în imagini. Fenomenologia locuirii, elaborată în scrierile lui Bachelard și ale discipolilor săi, arată că aceste imagini arhaice sunt prezente în psihicul omului modern. Mai mult, o anumită arhitectură pornește de la aceste imagini și se sprijină pe ele, așa cum arată Pallasmaa.

În gândirea tradițională casa este “centrul spiritual al întregii vieți a omului, incinta cu care se întrețese profanul cu sacrul.” 8 . Casa tradițională constituie arhitectura din noi, în măsura în care trecutul întreg al omenirii cu conținuturile sale spirituale dăinuie în noi și așteaptă să fie trezit, adus la lumina zilei printr-un act creator. Apare evident întrebarea: cum este posibil acest lucru? Care este puntea de legătură între societatea spectacolului, a comunicării neîntrerupte și lumea tradițională ce se exprimă în limbajul mitului și poeziei?

Am aflat un prim element de răspuns: fiecare dintre noi; omul însuși întrucât este capabil de tăcere, de tonalitatea afectivă în care gândirea esențială poate apărea. Acestui mod de a fi îi corespunde și un conținut, care nu este altul decât cel al Tradiției. Tradiția, la rândul ei, este actualizată în ceea ce Roger Scruton numește “cultura înaltă”, 9 tezaurul spiritual al omenirii ce se transmite din generație în generație și pornind de la care noul poate apărea. Totuși, în lumea de azi cultura înaltă nu mai constituie un pol de referință universal, acel dat primordial recunoscut de toți; educația însăși pare să vizeze alte conținuturi. Tentația este puternică atunci să vorbim despre moartea culturii înalte, după “moartea lui Dumnezeu”. Totuși nu trebuie să ne grăbim. În calitate de simplu liant social, tradiția subzistă prin urmele sale și în forma tradițiilor locale. La un nivel mai adânc însă, fenomenologia ne-a învățat, dacă îmi pot permite această expresie, să dezintelectualizăm cultura, să n-o reducem la o multitudine de referințe ce s-ar oferi gândirii care interpretează, ci s-o înțelegem ca o manifestare a vieții. În momentul în care înțelegem că viața interioară este locul deschiderii spre celălalt – al “intersubiectivității” –, nu este greu să sesizăm rolul arhitecturii ca act de cultură, în sensul definit aici. Arhitectura redevine simbol în sens originar, semn de recunoaștere al celor care știu că o viață de om este destinată devenirii și transformării : “voiește transformarea”, spune Rilke. Înrădăcinată în pământul rodnic al vieții, arhitectura nu este supusă imperativelor societății spectacolului. În ea și în jurul ei se formează comunitatea celor care simt și consideră că expresia “libertatea spiritului” are în continuare un sens.


1 Hermann Schmitz, Scurtă introducere în noua fenomenologie, Ratio et Revelatio, 2018, 28-29.
2 Max Picard, Atomizarea, Limes, 2019, 21. 3 Max Picard, Lumea tăcerii, Limes, 2019, 161-174. 4 Ibid., 36.
5 Despre care Aurel Codoban a scris o carte remarcabilă: Imperiul comunicării, Idea, 2011.
6 J. Pallasmaa, Mâna care gândește, Editura Fundației Arhitext, 2020, 18. Subliniat de mine.
7 R. Vulcănescu, Mitologia română, București, 1985, 450.
8 Ibid., 448. 9 Roger Scruton, Cultura modernă, Humanitas, 2011
9 Roger Scruton, Cultura modernă, Humanitas, 2011