Colocviile de vară Arhitext, 21-23 iulie 2023, la Casa bunicilor din Slămnești, comuna Brăduleț (județul Argeș), cu tema „arhitectura din noi”

0
Și de data aceasta, nu pot să nu remarc un anumit specific, un anumit spirit, în același timp inconfundabil și misterios, al temelor Arhitext: falsa lor banalitate, discreta, subtila lor demarcare și „bătaie”, cărarea subtilă, inaparentă, pe care o deschid cercetării și examinării.

1
Înțeleg arhitectura „din noi” în (cel puțin) două sensuri, organizată în jurul unei diferențe:
arhitectura din noi și arhitectura de noi (de sine) sau ca noi.
A) Cum suntem locuiți, bântuiți de arhitectura propriu-zisă (1 o moștenită, dată, imprimată ca mediu, 2 o transmisă, poate, ca idee, 3 o visată, uitată); și
B) care este propria noastră „arhitectură”, cum suntem – și dacă suntem – „arhitecturați”, proiectați, construiți, structurați.
Și, din nou, o diferență esențială între cele două arhitecturi, din noi și de noi sau ca noi: spre deosebire de prima, cea de-a doua nu poate fi proiectată, se construiește organic, „natural”, treptat, „crește” și se „depune”, se „sedimentează” asemenea Pământului însuși, solului și subsolului, printr-un mecanism subtil de proiecții/retenții, fiind mai mult topologie și stratigrafie, speologie, decât arhitectură propriu-zisă.

Și, brusc, bum, întrebarea: dacă abia această a doua întruchipare, cea metaforică, a arhitecturii este cea, cum să spun, cea valabilă, cuvenită (venită-cu, împreună-cu), cea care ar trebui să influențeze însăși funcționarea arhitecturii propriu-zise, ca atare, meta- arhitecturarea arhitecturii? Dacă, de fapt, arhitectura „propriu-zisă” ar trebui să renunțe la voluntarismul ei proiecționist mai mult sau mai puțin ex nihilo? Este posibil? Ar mai fi aceasta (aceea) arhitectură? Sau arhitectura presupune tocmai acest voluntarism, acest eroism, nu este posibilă fără un anumit fundaționism, „întemeism”, „temeinicism”, care presupune, ca umbră inevitabilă, dar în măsuri diferite, desigur, un anumit destructivism, o anumită tabula rasa, o anumită epoché (ἐποχή sau epokhē, o anumită „suspendare” a legăturilor inerente constructivismului voluntarist-prouiecționist, care este în același timp și o suspendare, mult mai filosofică, fenomenologică, a judecății, a bănuielilor, a grijilor, a îndoielilor (de sine, firește)? Și cred că aceasta este întrebarea care va circula și care va răsuna, mai mult ca un ecou prin niște spații, prin spusele mele de azi. Arhitectură logică bântuită – vom vedea (sau mai degrabă vom auzi). Altfel pusă, altfel spusă, întrebarea – fundamentală (numai despre fundament, temei și întemeire, și despre relația lor mai mult sau mai puțin ocultată cu sub-stratul, cu solul și cu subsolul, cu mediul și cu „contextul”, cu locul, e vorba: locuim în arhitectură, 2 arhitectura e creație de locuri de locuit, dar ea însăși, arhitectura, cum locuiește, pământul și Pământul, de pildă? Cu câtă și/sau indiferență?), altfel, deci pusă și spusă, întrebarea revine astfel (sau la aceasta): care e legătura, ce relație există între arhitectura propriu- zisă, care amenajează exteriorul și interiorul, și arhitectura ca metaforă a interiorității? Nu cumva, repet, reiau, ceea ce pare derivat, secund, „metaforic”, este – sau ar trebui să fie – prim, „propriu-zis”? Suntem clar structurați, interior, în moduri specifice, dar pare, mi se pare clar că într-un mod, cum să spun altfel decât s-a mai spus, „an-arhitectural”, printr-o idee de arhitectură care se abate, ca o umbră piezișă, de la ideea pur exterioară, exteriorizantă, frontalizantă ca o bătălie, „propriu-zisă” de arhitectură, de la ideea de arhitectură a arhitecturii înseși. Arhitectura „din noi”: arhitectura contra-arhitecturală a interiorității versus arhitectura „propriu-zisă” ca arhitectură fundamental a exteriorității (chiar și atunci când delimitează interioare, dar pornind, ca punct de reper, ca temei, ca fundament, de la exterior, de la exterior spre interior)? Arhitectura proiectează și se proiectează din interior spre exterior – trădând, poate, prin chiar această proiecție și proiectare fundamentală, tocmai interiorul, interioritatea, care, dacă exterioritatea înseamnă transparență și publicitate, trebuie să însemne umbră, penumbră. Arhitectura iese la lumină, iese din interior în/ca exterior – și acolo rămâne, chiar și atunci când programează interioare și interiorități, dat fiind că o face im-propriu, pornind de la exterior spre interior, nu de la interior spre interior (ca mod de concepere).

2
Există, desigur, arhitectură (și arhitecți) de interior, în același timp foarte rentabilă și (considerată) minoră, supusă, subordonată arhitecturii (care e) de exterior. Dar cine și-o poate permite? Dar cine își poate permite să n-o aibă? Din nou, două arhitecturi de interior, ale interiorului și interiorității, și relațiile dintre ele. În ce măsură „amenajarea” interiorului este o proiecție sau o ocultare a „arhitecturii” interiorității? Ce legături și tensiuni între interior și interioritate, între arhitectura „din noi” sau ca noi, de noi, și arhitecturarea exteriorului intim, a exteriorului imediat al interiorității, al continuării corpului prin mijloace arhitecturale în care aceasta să se simtă bine, să se simtă (ca) acasă, prin care casa ajunge să fie locuită ca acasă, ca un exterior propriu, intim, imediat, ca proiecție a interiorității? Nu cumva tocmai în arhitectura de interior se întâlnesc (poate chiar suprapun) cele două accepții ale ideii de proiecție și proiectare, cea psihologic-psihanalitică și cea arhitecturală? Oare nu tocmai asta căutăm prin arhitectura de interior: ca proiectarea lui arhitectonică, „amenjarea” și „designarea” lui să se apropie cât mai mult, ca o expresie, de proiecțiie propriei noastre interiorități?

3
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale. Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d’une vie habitante (1806-1843), în românește: 3 Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pământ, ci Pământul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atât ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pământului, cât și ideee puțin „habituală” potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pământul, nu îi ia locul. „Nebunia”, în cazul locuirii „poetice” a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pământului atât de către locuitori, cât și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pământul, salvator superficial, doar la și pe suprafață. Or, Agamben pune în legătură acest mod „hatitant” sau „habitativ” de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare – care se dovedește, ar trebui să ne gândim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a „verbalizării”, „logicizării”, „discursivizării”, „textualizării” arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual. Sfidând opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur „superficial”, democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire „superficială” și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial- paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este „logicizat”, iar logica se dovedește pur politică. Nu există decât suprafață – a Pământului – și nu trăim decât superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pământului și ale Pământului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.

4
Structurare, deci, prin obișnuință și depunere, așezare de habitudini.

5
Dar și legarea arhitecturii de interior, și a interiorității, de ceea ce se cheamă deja „dispariția lucrurilor”, care nu ne face mai puțin consumiști, dar marchează deplasarea „fetișismului mărfii” (Marx) exclusiv spre semne-mișcare ca semne de viață: dematerializarea.

6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetatibilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare. „Arhitectura din noi” e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsându-se înfrântă. Compulsiunea 4 arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de „creșterea” și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzând permanent a fi redusă la tectonică. Poate că adevărul arhitecturii – i. e. de exterior – este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun. Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu. Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pământului. Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții). Etc.

7
Arhitectura din noi este asemenea an-arhitecturii tectonic-sedimentare a Pământului însuși. Iar Pământul e, până azi, Athanorul alchimic: cum transformă el morțile, fosilele, în combustibili, în energie vitală! Și cum de fapt se întoarce și se proiectează, se transsubstanțiază (pardon!), nihilist, moartea prin această falsă sublimare!