Generic selectors
Exact matches only
Search in title
Search in content
Post Type Selectors

Arhitectura: din, de, în sine*
Arhitecture: within, by, itself

Bogdan Ghiu

Colocviile de vară Arhitext, 21-23 iulie 2023, la Casa bunicilor din Slămnești, comuna Brăduleț (județul Argeș), cu tema „arhitectura din noi”
0
Și de data aceasta, nu pot să nu remarc un anumit specific, un anumit spirit, în același timp inconfundabil și misterios, al temelor Arhitext: falsa lor banalitate, discreta, subtila lor demarcare și „bătaie”, cărarea subtilă, inaparentă, pe care o deschid cercetării și examinării.
1
Înțeleg arhitectura „din noi” în (cel puțin) două sensuri, organizată în jurul unei diferențe:
arhitectura din noi și arhitectura de noi (de sine) sau ca noi.
A) Cum suntem locuiți, bântuiți de arhitectura propriu-zisă (1 o moștenită, dată, imprimată ca mediu, 2 o transmisă, poate, ca idee, 3 o visată, uitată); și
B) care este propria noastră „arhitectură”, cum suntem – și dacă suntem – „arhitecturați”, proiectați, construiți, structurați.
Și, din nou, o diferență esențială între cele două arhitecturi, din noi și de noi sau ca noi: spre deosebire de prima, cea de-a doua nu poate fi proiectată, se construiește organic, „natural”, treptat, „crește” și se „depune”, se „sedimentează” asemenea Pământului însuși, solului și subsolului, printr-un mecanism subtil de proiecții/retenții, fiind mai mult topologie și stratigrafie, speologie, decât arhitectură propriu-zisă.

Și, brusc, bum, întrebarea: dacă abia această a doua întruchipare, cea metaforică, a arhitecturii este cea, cum să spun, cea valabilă, cuvenită (venită-cu, împreună-cu), cea care ar trebui să influențeze însăși funcționarea arhitecturii propriu-zise, ca atare, meta- arhitecturarea arhitecturii? Dacă, de fapt, arhitectura „propriu-zisă” ar trebui să renunțe la voluntarismul ei proiecționist mai mult sau mai puțin ex nihilo? Este posibil? Ar mai fi aceasta (aceea) arhitectură? Sau arhitectura presupune tocmai acest voluntarism, acest eroism, nu este posibilă fără un anumit fundaționism, „întemeism”, „temeinicism”, care presupune, ca umbră inevitabilă, dar în măsuri diferite, desigur, un anumit destructivism, o anumită tabula rasa, o anumită epoché (ἐποχή sau epokhē, o anumită „suspendare” a legăturilor inerente constructivismului voluntarist-prouiecționist, care este în același timp și o suspendare, mult mai filosofică, fenomenologică, a judecății, a bănuielilor, a grijilor, a îndoielilor (de sine, firește)? Și cred că aceasta este întrebarea care va circula și care va răsuna, mai mult ca un ecou prin niște spații, prin spusele mele de azi. Arhitectură logică bântuită – vom vedea (sau mai degrabă vom auzi). Altfel pusă, altfel spusă, întrebarea – fundamentală (numai despre fundament, temei și întemeire, și despre relația lor mai mult sau mai puțin ocultată cu sub-stratul, cu solul și cu subsolul, cu mediul și cu „contextul”, cu locul, e vorba: locuim în arhitectură, 2 arhitectura e creație de locuri de locuit, dar ea însăși, arhitectura, cum locuiește, pământul și Pământul, de pildă? Cu câtă și/sau indiferență?), altfel, deci pusă și spusă, întrebarea revine astfel (sau la aceasta): care e legătura, ce relație există între arhitectura propriu- zisă, care amenajează exteriorul și interiorul, și arhitectura ca metaforă a interiorității? Nu cumva, repet, reiau, ceea ce pare derivat, secund, „metaforic”, este – sau ar trebui să fie – prim, „propriu-zis”? Suntem clar structurați, interior, în moduri specifice, dar pare, mi se pare clar că într-un mod, cum să spun altfel decât s-a mai spus, „an-arhitectural”, printr-o idee de arhitectură care se abate, ca o umbră piezișă, de la ideea pur exterioară, exteriorizantă, frontalizantă ca o bătălie, „propriu-zisă” de arhitectură, de la ideea de arhitectură a arhitecturii înseși. Arhitectura „din noi”: arhitectura contra-arhitecturală a interiorității versus arhitectura „propriu-zisă” ca arhitectură fundamental a exteriorității (chiar și atunci când delimitează interioare, dar pornind, ca punct de reper, ca temei, ca fundament, de la exterior, de la exterior spre interior)? Arhitectura proiectează și se proiectează din interior spre exterior – trădând, poate, prin chiar această proiecție și proiectare fundamentală, tocmai interiorul, interioritatea, care, dacă exterioritatea înseamnă transparență și publicitate, trebuie să însemne umbră, penumbră. Arhitectura iese la lumină, iese din interior în/ca exterior – și acolo rămâne, chiar și atunci când programează interioare și interiorități, dat fiind că o face im-propriu, pornind de la exterior spre interior, nu de la interior spre interior (ca mod de concepere).
2
Există, desigur, arhitectură (și arhitecți) de interior, în același timp foarte rentabilă și (considerată) minoră, supusă, subordonată arhitecturii (care e) de exterior. Dar cine și-o poate permite? Dar cine își poate permite să n-o aibă? Din nou, două arhitecturi de interior, ale interiorului și interiorității, și relațiile dintre ele. În ce măsură „amenajarea” interiorului este o proiecție sau o ocultare a „arhitecturii” interiorității? Ce legături și tensiuni între interior și interioritate, între arhitectura „din noi” sau ca noi, de noi, și arhitecturarea exteriorului intim, a exteriorului imediat al interiorității, al continuării corpului prin mijloace arhitecturale în care aceasta să se simtă bine, să se simtă (ca) acasă, prin care casa ajunge să fie locuită ca acasă, ca un exterior propriu, intim, imediat, ca proiecție a interiorității? Nu cumva tocmai în arhitectura de interior se întâlnesc (poate chiar suprapun) cele două accepții ale ideii de proiecție și proiectare, cea psihologic-psihanalitică și cea arhitecturală? Oare nu tocmai asta căutăm prin arhitectura de interior: ca proiectarea lui arhitectonică, „amenjarea” și „designarea” lui să se apropie cât mai mult, ca o expresie, de proiecțiie propriei noastre interiorități?
3
Structurare și, de fapt, așezare: relația dintre habitudine și habitare. Lucrurile se așază în spațiu, ca spațiu, devin, generează spațiu doar în timp, în mod temporal (și, evident, temporar). Se așază, adică se depun: opusul proiectării arhitecturale. Așa cum sugerează Giorgio Agamben într-o extraordinară carte foarte recentă, din 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), tradusă în franceză în 2022 prin La folie Hölderlin. Chronique d’une vie habitante (1806-1843), în românește: 3 Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieți locuitoare (1806-1843), nebunia ar fi aceea de a locui nu doar pe pământ, ci Pământul, în toate sensurile politice și ecologice ale acestui mod de locuire, care presupune, indisolubil legate, atât ideea (kantiană, pre-hegeliană), ocultată, de cosmopolitism, de locuire la și pe suprafața sferică, deci inevitabil finită, a Pământului, cât și ideee puțin „habituală” potrivit căreia casa însăși, locul însuși locuiește Pământul, nu îi ia locul. „Nebunia”, în cazul locuirii „poetice” a lui Hölderlin, nebunia căreia am putea să-i dăm, profetic a-teologic, numele său, constă tocmai în această dublă, totală, integrală locuire a Pământului atât de către locuitori, cât și de către locuințele și locuirile lor, cu habitatele, habitudinile și habitusurile lor. Să locuim, să habităm, obișnuindu-ne cu Pământul, salvator superficial, doar la și pe suprafață. Or, Agamben pune în legătură acest mod „hatitant” sau „habitativ” de locuire cu scrisul paratactic, fără conectori logico-semantici, ci prin pură juxtapunere și alăturare – care se dovedește, ar trebui să ne gândim, mult mai aproape de însăși ideea a-logică, non-verbală, de arhitectură (deși a existat o modă a „verbalizării”, „logicizării”, „discursivizării”, „textualizării” arhitecturii). Hölderlin ar scrie, astfel, habitativ, adică arhitectural, a-logic și a-textual. Sfidând opoziția, dualitatea logic-arhitecturală, proprie logicii arhitecturii sau concepției logiciste dominante, tradiționale, fundamentale asupra arhitecturii, dintre exterior și interior: trebuie să trăim și să locuim pur „superficial”, democrația și, poate, unicul fel în care ea poate fi împăcată cu ecologia, fiind tocmai această locuire „superficială” și paratactică, pur juxtapozitivă, a-sintactică, non-discursivă, locuire habituală superficial- paratactică fără raporturi sau fără privilegierea unor raporturi inevitabil politice și, de fapt, indistinct logice și politice, în/prin care politicul este „logicizat”, iar logica se dovedește pur politică. Nu există decât suprafață – a Pământului – și nu trăim decât superficial, potrivit rutinelor și habitudinilor pământului și ale Pământului. Distincția exterior/interior este derivată și fantasmatică, fantasmată.
4
Structurare, deci, prin obișnuință și depunere, așezare de habitudini.
5
Dar și legarea arhitecturii de interior, și a interiorității, de ceea ce se cheamă deja „dispariția lucrurilor”, care nu ne face mai puțin consumiști, dar marchează deplasarea „fetișismului mărfii” (Marx) exclusiv spre semne-mișcare ca semne de viață: dematerializarea.
6
Con-viețuirea cu lucrurile, casa ca loc al reparării, manufactura și artizanatul uman care e orice casă. Con-viețuirea structurează, relaționalitatea cu ceilalți și cu lucrurile. Repetatibilitate, rutină, durată, obișnuire, structurare, arhitecturare. „Arhitectura din noi” e o arhitectură fără plan, fără design, fără scop, ne-finalizată. Care își propune, compulsiv, toate acestea, dar le depășește, lăsându-se înfrântă. Compulsiunea 4 arhitecturală, la arhitecturare, la discursivizare istorico-logică, este permanent contrabalansată de „creșterea” și sedimentarea lucrurilor și a locurilor: arhitectonica contrabalansată și tinzând permanent a fi redusă la tectonică. Poate că adevărul arhitecturii – i. e. de exterior – este așa-numita arhitectură de interior. Trebuie să organizăm interiorul nu ca opus și complementar exteriorului, ci tot ca pe un exterior: corp sau mediu comun. Posibilă răsturnare, deci: arhitectura de interior, aparent minoră și derivată, ar trebui să inspire arhitectura pur și simplu. Și, cu toți și toate, locuitori și locuințe, interioare și exterioare, doar la suprafața cosmopolit-ecologică a Pământului. Ființe superficiale, față/verso (două fețe, două suprafețe, una spre înăuntru, cealaltă, spre în afară, fețe spate în spate), rutiniere, habitudinale, dar după altfel de rutine, habitudini și habitusuri ale habitării și co-habitării (obișnuirea, de-prinderea, nu des-prinderea unii cu alții). Etc.
7
Arhitectura din noi este asemenea an-arhitecturii tectonic-sedimentare a Pământului însuși. Iar Pământul e, până azi, Athanorul alchimic: cum transformă el morțile, fosilele, în combustibili, în energie vitală! Și cum de fapt se întoarce și se proiectează, se transsubstanțiază (pardon!), nihilist, moartea prin această falsă sublimare!

Text prezentat la Colocviile de vară Arhitext, 21-23 iulie 2023, la Casa bunicilor din Slămnești, comuna
Brăduleț (județul Argeș), cu tema „arhitectura din noi”

Summer conferences Arhitext, 21-23 July 2023, at House of Grandparents from Slămnești, comuna Brăduleț (județul Argeș), with theme „architecture within us”

0

This time around as well I can't help but notice a certain specificity, a certain spirit, at once unmistakable and mysterious, of the Arhitext topics: their false banality, their discreet, subtle demarcation and "ulterior motive", the subtle, unapparent path they open up for research and examination.

1

I understand architecture "within us" as having (at least) two meanings, organized around a difference: architecture within us and architecture of us (of the self) or as us.

  1. A) The manner in which we are inhabited, haunted by architecture itself (1. inherited, given, imprinted as an environment, 2. transmitted, perhaps, as an idea, 3. dreamed, forgotten); and B) what our own "architecture" is, how we are - and whether we are - "architected", designed, built, structured.

And, again, an essential difference between the two architectures, within us and by us or as us: unlike the former, the latter cannot be designed, it is built organically, "naturally", gradually, it "grows" and "deposits", it "sediments" like the Earth itself, like the soil and the subsoil, through a subtle mechanism of projections/retainers, being more topology and stratigraphy, speleology, than architecture proper.

And suddenly, boom, the question: what if only this second, metaphorical embodiment of architecture is the – how shall I say – the valid, the proper (coming-with, together-with) one, the one that should influence the very functioning of architecture itself, as such, the meta-architecture of architecture? What if, in fact, "proper" architecture should give up its more or less ex nihilo projectionist voluntarism? Is this possible? Would this (that) still be architecture? Or does architecture presuppose precisely this voluntarism, this heroism, it is not possible without a certain foundationalism, "groundedness", "thoroughness", which presupposes, as an inevitable shadow, but to varying degrees, of course, a certain destructivism, a certain tabula rasa, a certain epoché (ἐποχή or epokhē) a certain "suspension" of the bonds inherent in voluntarist-projectivist constructivism, which is at the same time a much more philosophical, phenomenological suspension of judgment, suspicion, worry, doubt (self-doubt, naturally)?

And I think this is the question that will circulate and reverberate, more like an echo through some spaces, through my words of today. A haunted logical architecture – we shall see (or rather hear).

In other words, the question – the fundamental one (only about foundation, base and ground, and about their more or less hidden relationship with the substrate, with the soil and the subsoil, with the environment and the "context", with the place) – is the following: we inhabit architecture, architecture is the creation of places to live, but how does it itself, architecture, inhabit, the earth and the ground, for example? With indifference, and if yes, with how much indifference?. Thus, asked in a different manner, the question returns to this: what is the connection, what is the relationship between architecture proper, which furnishes the exterior and the interior, and architecture as a metaphor for interiority? Is it not the case – I repeat – that what seems derivative, secondary, "metaphorical", is – or should be – primary, "proper"?

We are clearly structured, inwardly, in specific ways, but it seems, it seems clear to me, somewhat – how shall I put it otherwise than it's been put already – "an-architecturally", by an idea of architecture that deviates, like a slanting shadow, from the purely exterior, exteriorizing, battlefront-like, "proper" idea of architecture, from the idea of architecture of architecture itself.

The architecture "within us": the counter-architectural architecture of interiority versus the architecture "proper" as the fundamental architecture of exteriority (even when it delimits interiors, but starting, as a point of reference, as a theme, as a foundation, from the exterior, from the exterior to the interior)?

Architecture projects, and projects itself from the inside outwards – betraying, perhaps, by this very projection and fundamental design, precisely the interior, the interiority, which, if exteriority means transparency and publicity, must mean shadow, penumbra. Architecture comes out into the light, it comes out from the inside towards/as the outside – and there it remains, even when it programs interiors and interiorities, since it does so im-properly, starting from the outside in, instead of from the inside in.

 

2

There is, of course, interior architecture (and architects), at the same time very profitable and (considered) minor, obedient, subordinate to exterior architecture. But who can afford it? But who can afford not to have it?

Again, two interior architectures, of the interior and interiority, and the relations between them. To what extent is the "design" of the interior a projection or a concealment of the "architecture" of interiority? What connections and tensions between interior and interiority, between the architecture "within" or as us, by us, and the architecture of the intimate exterior, of the immediate exterior of interiority, of the continuation of the body through architectural means in which it feels good, feels like/at home, whereby the house comes to be inhabited as home, as its own, intimate, immediate exterior, as a projection of interiority? Is it not precisely in interior architecture that the two meanings of the idea of projection and design, the psychological-psychoanalytical and the architectural, meet (perhaps even overlap)? Isn't this precisely what we are looking for in interior architecture: that its architectural design, its "arrangement" and "design" come as close as possible, as an expression, to the projection of our own interiority?

 

3

Structuring and, in fact, settlement: the relationship between habitude and inhabitation. Things settle in space, as space, become, generate space only in time, temporally (and obviously temporarily). They settle, i.e. are deposited: the opposite of architectural design.

As Giorgio Agamben suggests in an extraordinary and very recent book from 2021, La follia di Hölderlin. Cronaca di una vita abitante (1806-1843), translated into French in 2022 as La folie Hölderlin. Chronique d'une vie habitante (1806-1843), into English as Hölderlin’s Madness. Chronicle of a Dwelling Life, 1806–1843, and in Romanian: Nebunia {lui} Hölderlin. Cronica unei vieţi locuitoare (1806-1843), madness would be that of living not only on the earth, but of inhabiting Earth, in all the political and ecological senses of this mode of inhabitation, which implies, indissolubly linked, both the (Kantian, pre-Hegelian), hidden idea of cosmopolitanism, of inhabiting the spherical, and therefore inevitably finite, surface of the Earth, and the less "habitual" idea that the house itself, the place itself inhabits the Earth, rather than take its place. The "madness" in the case of Hölderlin's "poetic" inhabitation, the madness to which we might assign, prophetically a-theologically, his name, consists precisely in this double, total, integral inhabitation of the Earth both by its inhabitants and by their homes and dwellings, with their habitats, habits and habita. To live, to in-habit, getting used to the Earth, superficial saviour, only at, and on the surface.

Now, Agamben links this "inhabitant" or "habitative" mode of inhabitation with paratactic writing, without logical-semantic connectors, instead with pure placement and juxtaposition – which turns out, we should think, to be much closer to the very a-logical, non-verbal idea of architecture (although there has been a fashion for "verbalizing", "logicizing", "discursivizing", "textualizing" architecture). Hölderlin would thus write habitatively, i.e. architecturally, a-logically and a-textually.

Defying the opposition, the logical-architectural duality, typical of architectural logic or the dominant, traditional, fundamental logicist conception of architecture, between exterior and interior, we have to live and inhabit purely "superficially", democracy, and perhaps the only way in which it can be reconciled with ecology, being precisely this "superficial" and paratactic inhabitation, purely juxtapositional, a-syntactic, non-discursive, habitual superficial-paratactic inhabitation without relations or without the privileging of relations that are inevitably political and, in fact, indistinctly logical and political, in/by which the political is "logicized" and the logical turns out to be purely political.

There is nothing but surface – that of Earth – and we live only superficially, according to the routines and habits of the land and of Earth. The outside/inside distinction is derivative and phantasmatic, fantasized. 

 

4

Structuring, then, by habit and deposition, the laying down of habitudes.

 

5

But also the linking of architecture to the interior, and of interiority, to what is already called "the disappearance of things", which does not make us less consumerist, but instead marks the displacement of "commodity fetishism" (Marx) exclusively towards signs-movement as signs of life: dematerialization.   

 

6

Co-habitation with things, the house as a place of repair, manufacturing and the human craftsmanship that is any house. Co-habitation structures the relationality with others and with things. Repeatability, routine, duration, habituation, structuring, architecting.

The "architecture within us" is an architecture without plan, without design, without purpose, unfinished. Which compulsively sets out to do all this, but goes beyond that, allowing itself to be defeated. The architectural compulsion, to architectonicity, to historical-logical discursivity, is permanently counterbalanced by the 'growth' and sedimentation of things and places: architectonics counterbalanced and permanently tending to be reduced to tectonics.

Perhaps the truth of architecture – i.e. of the exterior – is the so-called architecture of the interior. We have to organize the interior not as the opposite and complementary of the exterior, but instead as an exterior: a common body or environment. 

Possible reversal, then: interior architecture, apparently minor and derivative, should inspire architecture, pure and simple.

And, with everything, inhabitants and dwellings, interiors and exteriors, only on the cosmopolitan-ecological surface of the Earth.

Surface beings, front/back (two faces, two surfaces, one inward, the other outward, back-to-back faces), routinized, habituated, but according to othere routines, habits and habita of inhabitation and co-habitation (habituation, de-inhabitation, rather than separation from each other).

And so on and so forth.

 

7

The architecture within us is like the tectonic-sedimentary architecture of the Earth itself.

And the Earth is, to this day, the alchemical Athanor: see it transforming the dead, the fossils, into fuels, into vital energy! And see it actually turn and project, nihilistically transubstantiate death through this false sublimation!

Arhitectura din noi

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

PAGINI

Contact

+ (4031) 104 11 78

Address

Casa Radu Rosetti, Strada Mihail Moxa 5, București, Romania

Social

© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design