„Dacă nimeni nu mă ȋntreabă, ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă ȋntreabă, nu ştiu”
Fericitul Augustin
Prolog
Marele profesor de teoria arhitecturii, Anton Dâmboianu, defineşte peisajul intelectual, ordinea mentală a arhitectului prin treimea dinlăuntrul gândului alcătuită din lumi cosubstanţiale ȋn ipostaze diferite. Lumea ȋntâi cuprinde natura, societatea şi mediul construit ȋn forma oglindirii realităţii ȋn ansamblul ei. Lumea a doua, „cutia neagră”, este locul misterios al dispoziţiilor operaţionale şi sensibilităţii gândirii unde se ȋntâmplă creaţia, iar lumea a treia este a ideilor rostibile şi figurale, personale şi comunitare. Vectorii nevoilor din lumea ȋntâi, ȋn conversaţie conflictuală cu aceia ideatici din lumea a treia, ȋntâmplată ȋn lumea a doua circumscrisă de crezul personal, dau naştere viziunii de arhitectură. Este structura care dă seama, are conexiuni cu ȋntregul ştiut. Este o structură de necuprins. De aceea primul gând sincer despre „arhitectura din noi”, temă a nesfârşitelor conversaţii, este sfiala, ȋntrucât este despre posibilitatea aducerii adâncului, a necuprinsului ȋntr-o poveste credibilă sau, mai greu, ȋntr-un text semnificativ sau, şi mai greu, ȋntr-unul riguros demonstrabil.
Sfiala deşi poate fi atribuită bunului simţ, nu este sfetnicul potrivit ȋntrucât este sentimentul premergător abandonului, imposibil de acceptat ȋntrucât abandonul se transformă ȋn mustrare, ȋn chin al conştiinţei, câtă vreme arhitectura este esenţă a vieţii, constituţie a viziunii despre lume. Lume a ştiinţei, a filozofiei, a artei, a religiei, a pluralităţii viziunilor concomitente. Doar una dintre aceste lumi are concreteţea necesară evitării neantului, prin urmare, a abandonului, ȋmpreună cu disponibilitatea de a pipăi misterul, calităţi care surprind din perspectivă metaforică icoana existenţei, este lumea inefabilă, poetică, vitală, a artei.
Arhitectura este artă, parte a celor văzute. Poate fi ȋmbrăţişată cu toate simţurile. Temelie solidă pentru ca cearta, ca formă de dialog, dintre „noi” să fie concretă, demonstrabilă, joc al pluralităţii ȋntrucât văzutul este pluralitate. Arhitectura din „noi” este despre cele nevăzute, despre adâncuri sufleteşti ȋntrucât ea nu se opreşte la imaginile izvorâte din raţiunea minţii. Nevăzutul este energia cuprinzătoare, qvasitotalitară şi este determinant ȋn raport cu văzutul. Pe acest adevăr trăieşte „arhitectura din noi”, adevăr care alungă, ȋndepărtează posibilitatea de a o abandona. Nevăzutul cuprinde esenţialul, unicitatea din fiecare „eu” concomitent cu ubicuitatea esenţialului din „noi”. Cum să-l transformi ȋntr-o poveste, oricât de atrăgătoare ar fi ea?
Civilizaţia invazivă a imaginii, ȋncepută ca renaştere culturală, este ȋn momentul care impune efortul asociat de redescoperire a profunzimilor fiinţei prin icoana ferestrei spre nevăzut. Dificultatea este să faci nevăzutul din adâncul fiinţei comunicabil, să ȋnlocuieşti raţiunea minţii cu raţiunea inimii.
Treimea ordinii mentale a arhitectului, imaginată de Dâmboianu este o fereastră a conexiunii cu nevăzutul. Ea ȋn sine este o unică fiinţă. Dacă este fertilizată de credinţă poate da formă inexplicabilului, se poate exprima ȋn realitatea conversaţiei. De asemenea, legătura dintre crez şi treimea ordinii mentale este interpretabilă, comunicabilă, ȋn lumea oricărui proces de creaţie.
El Greco pleacă din spaţiul cultural al Cretei ȋn partea opusă a Europei, la Toledo. Are ȋn gând să-şi valorifice talentul. Arta bizantină incuibată ȋn suflet nu-l ajută prea tare, ȋl face prea vizibil diferit de ceilalţi. Ȋn a doua jumătate a secolului şaisprezece, unul dintre primele lui tablouri realizate ȋn Spania se numeşte „Trinitate”. Dogma Sfintei Treimi fusese formulată la Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325. Ea stabilea definitiv cosubstanţialitatea celor trei persoane care alcătuiesc unimea ȋn trei ipostaze ale dumnezeirii. Teologia Sfintei Treimi este rezultatul lungilor, rafinatelor dezbateri al căror rezultat a fost esenţializat ȋn crez. Ȋn simbolul de credinţă al bisericii.
El Greco inventează o epifanie personală, aşează persoanele treimii ȋn axul vertical al tabloului ȋntr-o reprezentare plastic figurativă, cu trupul mort al lui Hristos ţinut ȋn braţe de Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh, ȋn tradiţionala formă de porumbel alb ȋn zbor. Persoanele Sfintei Treimi sunt ȋntr-un vârtej de ȋngeri. Jos sunt norii bolovănoşi ce par să susţină vizual toate personajele, iar sus este revărsarea de lumină solară. Este o reprezentare concretă, prozaică, uşor lizibilă a celor nevăzute ȋntr-un spectacol cromatic specific ȋntregii creaţii a artistului. Moştenirea bizantină, vizibilă ȋn paleta tranşantă a culorilor şi ȋn spiritualizarea prin alungire a trupurilor, nu l-a determinat să treacă dincolo de cadrul tabloului. Este o reprezentare explicită a Sfintei Treimi. Ȋn crezul personal El Greco se raportează, poate prea explicit, dar la fel de relaţionat, cu imaginea: lumina este Tatăl, desenul este Fiul, culoarea este Sfântul Duh.
Cu aproximativ o sută de ani mai devreme Andrei Rubliov are, ȋn continuarea tradiţiei autentice bizantine, o soluţie substanţial diferită a reprezentării nevăzutului. Pentru el Sfânta Treime este esenţa ortodoxiei la care ajungi ȋn primul rând prin asceză, post şi rugăciune şi apoi prin talent. Nu inventează o epifanie fără susţinere biblică ci preia, simplifică, esenţializează epifania Sfintei Treimi la stejaul din Mamvri, acasa la patriarhul Avraam. Co-substanţialitatea persoanelor dumnezeirii este susţinută de trei siluete identice diferite doar la nivel de detalii şi atitudine. Ea exprimă atât de elocvent treimea ȋncât a fost ȋnsuşită drept adevărata, singura reprezentare posibilă a Sfintei Treimi, ȋn biserica ortodoxă.
Ȋn concluzie, arta lui Rubliov este expresia dogmelor şi crezului Ortodox. Se identifică cu ele, fără a fi el autorul lor, din perspectiva smereniei creative. El Greco ȋşi defineşte propriul crez artistic pe care ȋl ȋmpărtăşeşte şi altora ȋn timp ce noi astăzi pare că ne ȋntoarcem din nou ȋn peşteră, nu una oarecare, ci peştera invazivă fără idealuri, cuprinzătoare a ȋntregii lumii, respectiv la peşterea lui Platon. Dar, oare, am ieşit vreodată din ea?
Este evident, arhitectura din noi nu este imagine de felul celei compuse de un artist ca El Greco, este mai degrabă o trimitere la Rubliov. Are nevoie de gândul adâncit ȋnlăuntru pentru ȋnţelegerea nevăzutului arhitecturii. El trebuie să identifice acolo expresia, conceptul posibil a fi comunicat, a fi pus ȋn dialog, pentru a deveni temă pentru „noi”. Este calea lămuririi ȋn adâncul sufletului a nestematelor, a celor mai de preţ lucruri căutate cu ardoare ȋn orice proces de creaţie. Pe măsură ce capătă contur creşte nevoia de a le comunica. Ȋn acest context „noi” ȋnseamnă trăire personală şi comunitară ȋn acelaşi timp, a celor mai de preţ lucruri din nevăzutul arhitecturii dinlăuntru.
Interesează unde, când, cum este posibilă legătura dintre ȋnlăuntrul arhitectului şi ȋnlăuntrul comunităţii şi ȋnchipuirea unui asemenea proces, astfel ȋncât să atingă pragul expresiei comunicabile.
*
Nevoia ȋnţelegerii fenomenului arhitectură trimite la structura descurajantă a multidisciplinarităţii ȋntr-o serie de cunoaşteri interferente, imposibil de cuprins: arheologie, istorie, filozofie, estetică, psihologie, sociologie, tehnologie, etnologie, mitologie şi altele. Acestui şir impresionant de competenţe i se poate opune poezia, cu sensibilitatea şi puterea de a concentra esenţialul ȋn metaforă. Cu puterea de a exprima topofilia, ipostaza omului iubitor de spaţiu, cum spune Bachelard. Pe calea poeziei arhitectura din noi capătă nimb.
De primele urme ale arhitecturii dau seama un grup semnificativ de ştiinţe dedicate sondării originilor: arheologia, mitologia, etnologia, istoria. Toate civilizaţiile apuse au lăsat semne vizibile, sugestive, despre nevoia de spaţiu decupat din lume cu lemn, pământ, piatră, cărămidă sau alte materiale. E de la sine ȋnţeles că nu ȋn materiale aflăm chipul funcţionalităţii asociat cu nevoia de monumentalitate. Arhitectura din noi este suportul energetic, spiritual, al acestui impuls. Ea vine dinlăuntrul fiinţei şi are forma iubirii de spaţiu. Poate că diferenţa dintre arhitect şi celălalt este conştientizarea acestei iubiri. Ȋntr-o succesiune graduală toţi oamenii sunt arhitecţi.
Arheologia este despre ȋnceputuri. André Leroi Gourhan a cercetat ȋnceputurile omului preocupat fiind de evoluţia gesturilor ȋn cuvânt, de modurile exportului de inteligenţă şi memorie din lăuntru ȋn afara omului. El a demonstrat că fiinţa responsabilă cu acest fel de existenţă este perfect verticală. Ȋn procesul preliminar, darwinist, de transformare a maimuţei ȋn om, nu a găsit dovezi ale evoluţiei fiinţei spre verticalitate. Fiinţa care ȋntrupează vectorul biunivoc dintre pământ şi cer a apărut pur şi simplu, ȋn istoria Pământului, fără predecesori mai puţin verticali.
Naşterea axei verticale, şi prin ea, a celor orizontale semnifică naşterea arhitecturii ȋntrucât numai prin intermediul axelor spaţiul este ierarhizat, capătă sens, indiferent de materialele folosite. Prin urmare, arta spaţiului este ipostaza verticalităţii şi are două calităţi esenţiale: este genetic legată de minte şi suflet şi este oglinda ubicuităţii. Verticalitatea este icoana recunoaşterii, ȋn orice loc, timp, cultură, a oricărei comunităţi.
Fenomenologia originii a lămurit geneza artei spaţiului prin nevoie-iubire de spaţiu şi verticalitate monumentală. Să vedem unde duce originea cuvântului. Povestea cuvintelor, a apariţiei lor, o documentează dicţionarele explicative unde este indicată sursa, etimologia. Deşi etimologia nu este totdeauna logică, ea aduce un plus de lumină, ȋnsoţită de umbre inexplicabile, ȋn ȋnţelegerea conceptelor. Bunăoară ȋn limba română cuvântul „pământ”, concept vital cu largă deschidere semantică, vine din latinescul „pavimentum”, un cuvânt tehnic, precis, parte, detaliu al arhitecturii. Ȋn schimb cuvântul arhitectură şi autorul ei „arhitect” nu ne-a parvenit din latină, deşi romanii au construit destul de mult pe actualele teritorii româneşti. El ajunge la noi printr-un ocol ȋn spaţiu şi timp, peste o mie cinci sute de ani, din franţuzescul „arhitecte”. Francezii ȋl au din latinescul „arhitectus” şi, bineȋnţeles, latinii l-au preluat din copleşitoarea, chiar şi pentru spiritul lor de cuceritori, cultură greacă. Abia ȋn limba greacă are conţinut. Este compus din „arkhi”, şef şi „tecton”, creator. Arhitectul este demiurgul stăpân absolut pe arta lui. Tălmăcire susţinută de neȋntrecutele opere de arhitectură ale Greciei antice. Cine a văzut Partenonul de pe Acropole, ȋnţelege miracolul, esenţa arhitecturii vii.
Ȋnţelesurile cuvântului „arhitect”, nu conduc ȋnlăuntru. Ele se coagulează tehnic ȋntr-un concept pragmatic, nu poetic. Un pragmatism opac, ȋnchis ȋn sine. Poezia, dansul, muzica, pictura şi creatorii lor ȋşi deschid ȋndată conţinutul specific. Arhitectura se ascunde ȋn cuvânt, ȋntrucât cuvântul cu istorie milenară rămâne la suprafaţă, neȋnţeles. Soarta este ȋmpărtăşită şi de „arhitect”, personaj esoteric al cărui rost, oriunde ȋn lume, rămâne neclar.
Arhitect, arhitectură, arhitectonic, arhitectural sunt cuvinte fără uşă. Ca să păşim dincolo, unde fiinţează arhitectura din „eu” şi din „noi”, există o soluţie mai potrivită, viziunile creatorilor de arhitectură.
La una din multele conferinţe despre arta spaţiului, Frank Lloyd Wright este ȋntrebat ce este arhitectura. Raspunsul a venit repede, aparent neaşteptat de simplu:
„- Vedeţi această cărămidă, este un obiect banal, ieftin, costă numai un cent, Daţi-mi-o mie! O voi face să valoreze greutatea ei ȋn aur”.
Istoria demonstrează că alchimia aceasta nu e doar posibilă, e adevărată. Cum se ȋntâmplă este un mister. Nici un autor al unei astfel de minuni nu o poate explica până la capăt. Poate nu e pură ȋntâmplare folosirea cărămizii pentru demonstrarea dogmei Sfintei Treimi, la Sinodul ecumenic de la Niceea, ȋn anul 325. Este aceeaşi dogmă reprezentată ȋn chipuri diferite de Rubliov şi El Greco. Dezbaterile sinodului luaseră o turnură dramatică. Susţinătorii lui Arie, foarte bine pregătiţi teoretic, triumfau ȋn fiecare dezbatere. Adevărul a fost demonstrat practic de un episcop simplu dar mare rugător. La rugăciunea izvorâtă dinlăuntru, cărămida din mâna Sfântului Spiridon s-a descompus ȋn foc, apă şi lut, ȋn faţa orgolioşilor teologi arieni. Uimirea a crescut până la acceptarea dogmei, când, tot prin rugăciune, cele trei elemente primordiale s-au reunit ȋn cărămida tocmai bună pentru arhitectură.
Sfântul Spiridon a atins starea de ȋnţelegere, de simţire, de cunoaşterere a esenţialului din lucruri prin asceză ȋndelungată, post şi rugăciune şi, bineȋnţeles, credinţă. Dar şi marii creatori practică asceza lor specifică şi au crezul lor pentru descoperirea şi ȋntruchiparea talanţilor din adâncul sufletului. Prin imperativul „daţi-mi-o mie!”, Wright formulează dogma libertăţii de creaţie, ȋncrederea deplină ȋn forţa dinlăuntrul, singura capabilă să transforme cărămida ȋn aur. Imperativul lui Wright aproape că are elocvenţa lui Iisus când spune ucenicilor, după ȋnviere „datu-Mi-s-a toată puterea ȋn cer şi pe pământ” (Matei 28/18). Prin libertatea de creaţie arhitectul ȋnnobilează materia şi spaţiul cu ceva din adânc, cu nestematele propriului suflet. Sunt cele mai preţioase lucruri venite de dincolo de minte şi raţiune. Ȋn acelaşi timp, aşa cum Sfântul Spiridon ajunge la nestematele din adâncul sufletului prin asceza şi rugăciunile consacrate de tradiţia comunitară, tot aşa arhitectul deţine cheia mistică pentru deschiderea porţii dinlăuntrul sufletului propriu dar şi al comunităţii. Sunt lucruri extrem de importante devreme ce obiectele banale, ieftine, capătă valori nepreţuite.
Pe calea spre arhitectura din noi, am găsit esenţialul născut din verticalitatea fiinţei, ȋntrupat ȋn axa legăturii pământului cu cerul, am constatat opacitatea familiei de cuvinte derivate din „arhitectură” şi am simţit importanţa existenţială a celor mai de preţ lucruri dinlăuntrul sufletului personal şi comunitar care pot ieşi la lumină prin iubirea de spaţiu, mult mai conştientizată ȋnlăuntrul arhitectului.
*
Platon susţine că fiecare persoană are ȋn adâncul sufletului un tezaur alcătuit din cele mai de preţ lucruri ale lui. Ele sunt condamnate să rămână definitiv acolo, ȋntrucât este imposibil să fie comunicate prin cuvânt, scris sau vorbit, sau ȋn formă figurală. Orice formă de comunicare le dezbracă de esenţial, le transformă ȋn banalităţi. Sunt afirmaţii cu conţinut de adevăr ȋntrucât fiecare simţim, ȋn procesul comunicării, o pierdere importantă de substanţă mai ales când ȋncercăm să dăm formă, expresie, profunzimilor dinlăuntru, din adâncul sufletului. Este ȋncercarea care pune ȋn evidenţă mai degrabă ȋntrebările de cât răspunsurile. Cum poate un creator, ȋn cazul acesta Wright, să ȋnnobileze cărămida cu nestemate strânse ȋn cămara propriului suflet, care sunt, ȋn acord cu Platon, sortite necunoaşterii?
Urmaşii autorului dialogurilor sugerează două posibilităţi de răspuns la ȋntrebare. Cele două posibilităţi nu sunt ȋn divergenţă, dimpotrivă, se pot susţine una pe alta ȋn ȋncercarea de a oferi, măcar ȋn parte, expresia adecvată a celor mai de preţ lucruri din adâncul sufletului. Una este sugerată de demonstraţia Sfântului Spiridon, un om cu aparenţă de simplitate, fără cultură filozofică amplă dar care, prin credinţă, voinţă, concentrare susţinute de asceză, rugăciune şi post, a reuşit să-şi coboare mintea ȋn adâncul inimii transformând-o ȋn raţiunea ei. Este momentul culminant de credinţă capabil să lumineze, defapt să aducă la lumina ce este mai de preţ ȋn suflet. Prin urmare credinţa nelimitată ȋn idee atrage adâncimile ascunse, valoroase ale oricărui om, deci şi ale oricărui creator, şi le dă viaţă.
Cealaltă posibilitate este soluţia lui Plotin la problema lui Platon. Şi el afirmă că adâncul sufletului este ȋmpodobit cu cele mai de preţ lucruri ȋn esenţă inexprimabile. Dar, prin conversaţie nesfârşită endostenofonică, dar şi cu celălalt, ele pot căpăta concreteţe, pot fi ȋmpărtăşite. Deci, dacă simţim valorile din adânc, dacă suntem responsabili cu ele, dacă trăim necesitatea lor atunci, printr-un exerciţiu permanent de şlefuire a comunicării, putem să le oferim celorlalţi.
Modul acesta de conversaţie ne trimite la viziunea arhitectului Louis Kahn. Arhitectura este infinitul constrâns ȋn finit reaşezat iarăşi ȋn infinitul constrâns iarăşi ȋn finit ȋntr-un proces repetat până când finitul semnifică infinitul. Sfântul Spiridon ajunge ȋn adâncul sufletului cu post şi rugăciune, trăind acolo frumuseţea infinitului, Kahn, cu aceeaşi intuiţie a nestematelor din adânc, a infinitului trăit, ajunge la el prin trudă, prin căutare neobosită a perfecţiunii până când nestematele din suflet capătă chip şi pot fi oferite ȋn dar.
Şi Sfântul Spiridon şi Louis Kahn au trăit ȋn lume ȋn temeiul unui crez, primul spiritual celălalt preponderent artistic, un crez care le-a protejat voinţa de a merge pe calea aleasă.
Un model al ȋntrupării nestematelor din adâncul sufletului personal şi comunitar, uitat sau insuficient luat ȋn seamă este Constantin Brâncuşi. Nestematele lui au căpătat forma pură a bucuriei ȋn piatră, lemn, bronz, ȋn urma efortului ȋndelung de eliminare a prisosului, de lămurire a ideii ȋntr-o artă care exprimă concreteţea a ceea ce este mai de preţ ȋn suflet. Ştim cât de supărat era Brâncuşi când criticii ȋi calificau sculpturile „abstracte”. El vorbea tot timpul de realismul artei lui care ajunge la esenţa ideilor. Brâncuşi este unul dintre puţinii, misterioşii creatori ai arhitecturii din noi.
*
Calea spre arhitectura din „noi” este posibilă numai prin „arhitectura din eu”, şi are acoperământ ȋntr-un crez. Un simbol de credinţă iconic pe a cărui axă verticală se sprijină viziunea despre lume. Ea are sens dacă principiul de bază este comuniunea. Evoluţia comunicării ȋntre oameni şi lume, ȋntre oameni şi oameni, este de la cosmos la neant, de la comunitate la ȋnsingurare, de la unitate la dezbinare.
Sfântul Spiridon şi cuviosul Rubliov nu au trăit conform propriului crez, ci au trăit ȋntr-o comunitate cu acelaşi crez ȋnsuşit de fiecare persoană. Pe el s-a configurat fondul sufletesc comun dar şi personal. El oferă libertatea fiecărei persoane de a da chip adevărului din sufletul individual, dar pe o cale ce duce negreşit la comuniune.
El Greco face trecerea spre crezul individual. Trăieşte şi el ȋntr-o comunitate cu acelaşi crez, dar interpretările personale devin posibile. Legătura lui cu tradiţia bizantină este de suprafaţă nu de adâncime, comuniunea intră ȋn suferinţă.
Wright, Kahn, Brâncuşi au deja crezuri profund personale. Ei pot comunica ȋn lume prin valoarea operelor susţinute de ceea ce au mai de preţ ȋn suflet. Imaginea publică i-a trasformat ȋn personalităţi de referinţă chiar dacă crezurilor lor artistice nu mai sunt ȋnsuşite de nimeni, sunt doar cercetate de specialişti ȋn scopul ȋnţelegerii viziunilor lor artistice.
Este o evoluţie care ne ȋntoarce la peşterea lui Platon, ȋntr-o lume a cărei comuniune şi lumină a comunicării sunt ȋn regres vizibil. Fără temelii solide, comune, conversaţia nesfârşită devine monolog ȋn lumea surzilor. Patapievici consideră conversaţia nesfârşită fundamentul naşterii şi evoluţiei civilizaţiei occidentale. Este clipa să gândim deja consecinţele momentului ȋn care ea, conversaţia, va muri, va dispare din felul nostru de a trăi.
If no one asks
me, I know: if I wish to explain it to one that asketh, I know not."
St. Augustine
Prolog
The great professor of architectural theory, Anton Dâmboianu, defines the intellectual landscape, the mental order of the architect, through the inner trinity of thought made up of co-substantial worlds in various hypostases. The first world comprises nature, society and the built environment in the form of a mirror of reality as a whole. The second world, the ”black box", is the mysterious place of operational dispositions and the sensibility of thought where creation happens, and the third world is of the utterable and figural ideas, personal and communal. The vectors of the first world needs, in conflicting conversation with those ideational ones in the third world, happening in the second world circumscribed by personal belief, give rise to the vision of architecture. It is the structure that accounts for and has connections with the known whole. It is a structure that cannot be contained. This is why the first honest thought about "the architecture within us", the theme of endless conversations, is shyness, since it is about the possibility of bringing the deep, the unknowable into a credible story or, harder still, into a meaningful text or, even harder still, into a rigorously demonstrable one.
Although it can be attributed to common sense, shyness is not the right adviser as it is the feeling that precedes surrender, impossible to accept as surrender turns into a rebuke, an anguish of conscience, since architecture is the essence of life, the constitution of the vision of the world. A world of science, philosophy, art, religion, the plurality of simultaneous visions. Only one of these worlds has the concreteness needed in order to avoid nothingness, and therefore surrender, together with the willingness to feel the mystery, qualities that capture the icon of existence from a metaphorical perspective – the ineffable, poetic, vital world of art.
Architecture is art, part of the seen. It can be embraced with all the senses. A solid foundation for the argument, as a form of dialogue, between "us" to be concrete, demonstrable, a game of plurality because the seen means plurality. The architecture "within us" is about the unseen, about the depths of the soul, because it does not stop at the images that spring from the reason of the mind. The unseen is the all-embracing, qvasitotalitarian energy and is determinant in relation to the seen. It is on this truth that the "architecture within us" lives, a truth that drives out, drives away the possibility of abandoning it. The unseen encompasses the essential, the uniqueness of each "I" simultaneous with the ubiquity of the essential "within us". How to turn it into a story, however appealing it may be?
The invasive civilization of the image, begun as a cultural renaissance, is at a point where it demands the associated effort of rediscovering the depths of being through the icon of the window towards the unseen. The difficulty is to make the unseen in the depths of being communicable, to replace the reason of the mind with the reason of the heart.
*
A call to artistic thinking
The trinity of the architect's mental order, imagined by Dâmboianu, is a window of connection with the unseen. It itself is a single being. If fertilized by faith it can give shape to the inexplicable, it can express itself in the reality of conversation. Also, the connection between belief and the trinity of mental order is interpretable, communicable, in the world of any creative process.
El Greco leaves the cultural space of Crete for the opposite side of Europe, Toledo. He intends to make the most of his talent. The Byzantine art nestled in his soul does not help him much, it makes him too visibly different from the others. In the second half of the sixteenth century, one of his first paintings in Spain is called "Trinity". The dogma of the Holy Trinity had been formulated at the Ecumenical Council of Nicaea in 325. It definitively established the co-substantiality of the three persons that make up the unity of the three aspects of the Godhead. The theology of the Holy Trinity is the result of long, refined debates, the outcome of which was essentialised in the Creed. In the symbol of faith of the Church.
El Greco invents a personal epiphany, placing the persons of the Trinity on the vertical axis of the painting in a plastic figurative representation, with the dead body of Christ held in the arms of God the Father, with the Holy Spirit in the traditional form of a white dove in flight. The persons of the Holy Trinity sit in a swirl of angels. Below are the rock-like clouds that seem to visually support all the figures, and above is the flood of sunlight. It is a concrete, prosaic, easily readable representation of the unseen in a chromatic spectacle specific to the artist's entire oeuvre. His Byzantine heritage, visible in the sharp palette of colours and in the spiritualization through elongation of the bodies, did not lead him to go beyond the frame of the painting. This is an explicit representation of the Holy Trinity. In his personal creed El Greco relates, perhaps too explicitly, but equally connected, to the image: the light is the Father, the drawing is the Son, the colour is the Holy Spirit.
About a hundred years earlier Andrei Rubliov had, in continuation of the authentic Byzantine tradition, a substantially different solution to the representation of the unseen. For him the Holy Trinity is the essence of Orthodoxy which one reaches above all through asceticism, fasting and prayer and then through talent. He does not invent an epiphany without biblical support but takes, simplifies, essentializes the epiphany of the Holy Trinity in the oak of Mamvri, home of the patriarch Abraham. The co-substantiality of the persons of the Godhead is supported by three identical figures differing only in detail and attitude. It expresses the Trinity so eloquently that it has been appropriated as the true, the only possible representation of the Holy Trinity in the Orthodox Church.
In conclusion, Rubliov's art is an expression of Orthodox dogma and creed. He identifies with them, without being their author, from the perspective of creative humility. El Greco defines his own artistic creed, which he shares with others, while today we seem to be going back to the cave, not just any cave, but the invasive cave without ideals, the all-encompassing cave of the whole world, Plato's cave. But did we ever get out of it?
Obviously, the architecture within us is not an image similar to that composed by an artist like El Greco, it is rather a reference to Rubliov. It requires the thought deep within in order to understand the unseen of architecture. Thought needs to identify there the expression, the concept that can be communicated, to be put in dialogue, to become the theme for "us". It is the way to clarify in the depths of the soul the gems, the most precious things that are ardently sought in any creative process. As they take shape, the need to communicate them grows. In this context "us" means experiencing personally and communally at the same time the most precious things in the unseen architecture within.
What interests us is where, when, how it is possible to connect the architect's inner self with the community's inner self and to imagine such a process so that it reaches the threshold of communicable expression.
*
The path towards the architecture within us
The need to understand the phenomenon of architecture refers to the daunting structure of multidisciplinarity in a series of interrelated processes of knowing, impossible to contain: archaeology, history, philosophy, aesthetics, psychology, sociology, technology, ethnology, mythology and others. Poetry, with its sensitivity and power to concentrate the essential in metaphor, can be set against this impressive array of skills. With the power to express topophilia, the hypostasis of the space-loving man, as Bachelard puts it. It is through poetry that the architecture within us acquires its nimbus.
The first traces of architecture are accounted by a significant group of sciences dedicated to the investigation of origins: archaeology, mythology, ethnology, history. All past civilisations have left visible, suggestive signs of the need for space cut out of the world with wood, earth, stone, brick or other materials. It goes without saying that it is not in materials that we find the face of functionality associated with the need for monumentality. The architecture within us is the energetic, spiritual support of this impulse. It comes from within the being and takes the form of love of space. Perhaps the difference between the architect and the other is the awareness of this love. In gradual succession, all people are architects.
Archaeology is about beginnings. André Leroi Gourhan has researched the beginnings of man, concerned with the evolution of gestures into words, with the ways in which intelligence and memory are exported from within man to without. He demonstrated that the being responsible for this kind of existence is perfectly vertical. In the preliminary, Darwinian process of the transformation of ape into man, he found no evidence of the evolution of the being to verticality. The being that embodies the biunivocal vector between earth and sky simply appeared, in Earth's history, without less vertical predecessors.
The birth of the vertical axis, and through it, of the horizontal ones, signifies the birth of architecture because only through the axes is space hierarchised, it acquires meaning, regardless of the materials used. The art of space is therefore the juxtaposition of verticality and has two essential qualities: it is genetically linked to the mind and soul and it is the mirror of ubiquity. Verticality is the icon of recognition, in any place, time, culture, of any community.
The phenomenology of origins has clarified the genesis of the art of space through need-love of space and monumental verticality. Let's see where the origin of the word leads. The story of the words, of their emergence, is documented by dictionaries where the source, the etymology, is indicated. Although the etymology is not always logical, it sheds light, accompanied by inexplicable shadows, on the understanding of concepts. In Romanian, for example, the word "pământ" ("earth"), a vital concept with a wide semantic scope, comes from the Latin pavimentum, a technical, precise word, part, detail of architecture. However, the word "arhitectură" ("architecture") and its author ("architect") "architect" did not come to Romanian from Latin, although the Romans built quite a lot on the territories of today's Romania. It arrived in Romanian through a detour in space and time, over fifteen hundred years, from the French "arhitecte". The French get it from the Latin "arhitectus" and, of course, the Latins took it from the great, even for their conquering spirit, Greek culture. Only in Greek does it have content. It is composed of "arkhi", chief, and "tecton", creator. The architect is the demiurge, absolute master of his art. This is supported by the unparalleled architectural works of ancient Greece. Whoever has seen the Parthenon on the Acropolis understands the miracle, the essence of living architecture.
The meanings of the word "architect" do not lead inwards. They coagulate technically into a pragmatic, rather than a poetic concept. An opaque pragmatism, closed in on itself. Poetry, dance, music, painting and their creators immediately open up their specific content. Architecture hides itself in the word, as the word with its millennial history remains on the surface, incomprehensible. This fate is also shared by the "architect", an esoteric figure whose role, anywhere in the world, remains unclear.
Architect, architecture, architectonic, architectural are words without a door. In order to step beyond, where the architecture of "I" and "we" exists, there is a more appropriate solution, the visions of the creators of architecture.
At one of the many conferences on the art of space, Frank Lloyd Wright was asked what architecture is. The answer came quickly, apparently unexpectedly simple:
"Look at this brick, it is a cheap, mundane object, it only costs one cent. Hand it to me! I shall make it worth its weight in gold."
History proves that this alchemy is not only possible, it is true. How it happens is a mystery. No author of such a miracle can explain it all the way. Perhaps it is not by chance that bricks were used in order to demonstrate the dogma of the Holy Trinity at the Ecumenical Council of Nicaea in 325. It is the same dogma represented in different ways by Rubliov and El Greco. The debates of the council took a dramatic turn. The supporters of Arius, very well prepared theoretically, triumphed in every debate. The truth was demonstrated practically by a simple but great pleading bishop. During deep prayer, the brick in St. Spyridon's hand broke into fire, water and clay before the proud Arian theologians. The amazement grew until the dogma was accepted, when, also through prayer, the three primordial elements were reunited in a brick that was just right for architecture.
Saint Spyridon reached the state of understanding, of feeling, of knowing the essential of things through long asceticism, fasting and prayer and, of course, through faith. But the great creators also practice their specific asceticism and have their own creed for the discovery and embodiment of the talents deep within the soul. With the imperative "hand it to me!", Wright formulates the dogma of creative freedom, complete confidence in the force within, the only one capable of turning the brick into gold. Wright's imperative almost has the eloquence of Jesus when he said to the disciples after the resurrection "All authority in heaven and on earth has been given to me" (Matthew 28:18). Through creative freedom the architect lends nobility to matter and space by adding something from deep within, the gems of his own soul. These are the most precious things that come from beyond mind and reason. At the same time, just as Saint Spyridon reaches the gems of the depths of the soul through the asceticism and prayers consecrated by the community tradition, so the architect holds the mystical key to opening the gates within his own soul and that of the community. These are extremely important things, since banal, cheap objects acquire priceless value.
On the way to the architecture within us, we found the essential born from the verticality of the being, embodied in the axis of the connection of the earth with the sky, we found the opacity of the family of words derived from "architecture" and we felt the existential importance of the most precious things inside the personal and community soul that can come to light through the love of space, which is much more conscious within the architect.
*
The architecture within us
Plato claims that each person has a treasure trove of his most precious possessions deep within his/her soul. They are doomed to remain there forever, since it is impossible to communicate them by written or spoken word, or in figurative form. Any form of communication strips them of their essence, turns them into banalities. They are statements of truth, because we all feel, in the process of communication, an important loss of substance, especially when we try to give form, expression, to the depths within, the depths of the soul. This is an attempt that underlines the questions rather than the answers. How can a creator, in this case Wright, ennoble the brick with gems gathered from the vault of his own soul, which are, according to Plato, doomed to remain unknown?
The heirs of the author of the Dialogues suggest two possible answers to the question. The two options are not in divergence, on the contrary, they can support each other in the attempt to provide, at least in part, the appropriate expression of the most precious things in the depths of the soul. One is suggested by the demonstration of Saint Spyridon, a man of apparent simplicity, without an extensive philosophical culture, but who, through faith, will, focus sustained by asceticism, prayer and fasting, succeeded in lowering his mind to the depths of his heart, transforming it into reason. It is the culminating moment of faith capable of enlightening, in fact of bringing to light what is most precious in the soul. Therefore unlimited faith in the idea draws out the hidden, valuable depths of every man, and therefore of every creator, and gives them life.
The other option is Plotinus' solution to Plato's problem. He also states that the depths of the soul are adorned with the most precious things that are essentially inexpressible. But through endless endostenophonic conversation, but also with each other, they can acquire concreteness, can be shared. Therefore, if we feel the values from deep within, if we treat them responsibly, if we experience their necessity, then, through an ongoing exercise of polishing communication, we can offer them to others.
This mode of conversation brings us back to the vision of architect Louis Kahn. Architecture is infinity constrained in the finite, repositioned again in infinity and constrained again in the finite in a repeated process until the finite signifies the infinite. Saint Spyridon reaches the depths of the soul with fasting and prayer, experiencing there the beauty of the infinite; Kahn, with the same intuition of the gems of the depths, of the experienced infinity, reaches them through toil, through a tireless search for perfection until the gems of the soul take on a shape and can be offered as a gift.
Both Saint Spyridon and Louis Kahn lived in this world on the basis of a creed, the former spiritual, the latter predominantly artistic, a creed that protected their will to follow the chosen path.
A model of the incarnation of gems from the depths of the personal and community soul, forgotten or insufficiently taken into account is Constantin Brâncuși. His gems took on the pure form of joy in stone, wood and bronze, following a long effort to eliminate the superfluous, to clarify the idea in an art that expresses the concreteness of what is most precious in the soul. We know how angry Brâncuși was when critics described his sculptures as "abstract". He was always talking about the realism of his art, reaching the essence of ideas. Brâncuși is one of the few, mysterious creators of architecture in our country.
*
Epilogue
The path to the architecture "within us" is only possible through the "architecture within me", and it is covered by a creed. An iconic symbol of faith on whose vertical axis the worldview rests. It makes sense if the underlying principle is communion. The evolution of communication between people and the world, between people and people, is from cosmos to nothingness, from community to isolation, from unity to disunity.
St. Spyridon and the saintly Rubliov did not live according to their own creed, but instead lived in a community with the same creed shared by each individual. It was on this foundation that the common and also the personal soul was shaped. It gives each person the freedom to give shape to the truth of the individual soul, but on a path that definitely leads to communion.
El Greco makes the transition to individual belief. He also lives in a community with the same creed, but there personal interpretations become possible. His connection to the Byzantine tradition is one of surface rather than depth, and communion is suffering.
Wright, Kahn, Brancusi already have deeply personal creeds. They can communicate with the world through the value of works supported by what is most precious to them. The public image has made them into personalities of reference even if their artistic beliefs are no longer appropriated by anyone, they are only researched by specialists in order to understand their artistic visions.
This is an evolution that takes us back to Plato's cave, to a world whose communion and light of communication are visibly diminishing. Without solid, shared foundations, endless conversation becomes monologues in the world of the deaf. Patapievici views endless conversation as the foundation of the birth and evolution of Western civilisation. It is time to think about the consequences of the moment when it, conversation, will die, will disappear from our way of life.
© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
