„Dacă nimeni nu mă ȋntreabă, ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă ȋntreabă, nu ştiu”
Fericitul Augustin
Prolog
Marele profesor de teoria arhitecturii, Anton Dâmboianu, defineşte peisajul intelectual, ordinea mentală a arhitectului prin treimea dinlăuntrul gândului alcătuită din lumi cosubstanţiale ȋn ipostaze diferite. Lumea ȋntâi cuprinde natura, societatea şi mediul construit ȋn forma oglindirii realităţii ȋn ansamblul ei. Lumea a doua, „cutia neagră”, este locul misterios al dispoziţiilor operaţionale şi sensibilităţii gândirii unde se ȋntâmplă creaţia, iar lumea a treia este a ideilor rostibile şi figurale, personale şi comunitare. Vectorii nevoilor din lumea ȋntâi, ȋn conversaţie conflictuală cu aceia ideatici din lumea a treia, ȋntâmplată ȋn lumea a doua circumscrisă de crezul personal, dau naştere viziunii de arhitectură. Este structura care dă seama, are conexiuni cu ȋntregul ştiut. Este o structură de necuprins. De aceea primul gând sincer despre „arhitectura din noi”, temă a nesfârşitelor conversaţii, este sfiala, ȋntrucât este despre posibilitatea aducerii adâncului, a necuprinsului ȋntr-o poveste credibilă sau, mai greu, ȋntr-un text semnificativ sau, şi mai greu, ȋntr-unul riguros demonstrabil.
Sfiala deşi poate fi atribuită bunului simţ, nu este sfetnicul potrivit ȋntrucât este sentimentul premergător abandonului, imposibil de acceptat ȋntrucât abandonul se transformă ȋn mustrare, ȋn chin al conştiinţei, câtă vreme arhitectura este esenţă a vieţii, constituţie a viziunii despre lume. Lume a ştiinţei, a filozofiei, a artei, a religiei, a pluralităţii viziunilor concomitente. Doar una dintre aceste lumi are concreteţea necesară evitării neantului, prin urmare, a abandonului, ȋmpreună cu disponibilitatea de a pipăi misterul, calităţi care surprind din perspectivă metaforică icoana existenţei, este lumea inefabilă, poetică, vitală, a artei.
Arhitectura este artă, parte a celor văzute. Poate fi ȋmbrăţişată cu toate simţurile. Temelie solidă pentru ca cearta, ca formă de dialog, dintre „noi” să fie concretă, demonstrabilă, joc al pluralităţii ȋntrucât văzutul este pluralitate. Arhitectura din „noi” este despre cele nevăzute, despre adâncuri sufleteşti ȋntrucât ea nu se opreşte la imaginile izvorâte din raţiunea minţii. Nevăzutul este energia cuprinzătoare, qvasitotalitară şi este determinant ȋn raport cu văzutul. Pe acest adevăr trăieşte „arhitectura din noi”, adevăr care alungă, ȋndepărtează posibilitatea de a o abandona. Nevăzutul cuprinde esenţialul, unicitatea din fiecare „eu” concomitent cu ubicuitatea esenţialului din „noi”. Cum să-l transformi ȋntr-o poveste, oricât de atrăgătoare ar fi ea?
Civilizaţia invazivă a imaginii, ȋncepută ca renaştere culturală, este ȋn momentul care impune efortul asociat de redescoperire a profunzimilor fiinţei prin icoana ferestrei spre nevăzut. Dificultatea este să faci nevăzutul din adâncul fiinţei comunicabil, să ȋnlocuieşti raţiunea minţii cu raţiunea inimii.
Treimea ordinii mentale a arhitectului, imaginată de Dâmboianu este o fereastră a conexiunii cu nevăzutul. Ea ȋn sine este o unică fiinţă. Dacă este fertilizată de credinţă poate da formă inexplicabilului, se poate exprima ȋn realitatea conversaţiei. De asemenea, legătura dintre crez şi treimea ordinii mentale este interpretabilă, comunicabilă, ȋn lumea oricărui proces de creaţie.
El Greco pleacă din spaţiul cultural al Cretei ȋn partea opusă a Europei, la Toledo. Are ȋn gând să-şi valorifice talentul. Arta bizantină incuibată ȋn suflet nu-l ajută prea tare, ȋl face prea vizibil diferit de ceilalţi. Ȋn a doua jumătate a secolului şaisprezece, unul dintre primele lui tablouri realizate ȋn Spania se numeşte „Trinitate”. Dogma Sfintei Treimi fusese formulată la Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325. Ea stabilea definitiv cosubstanţialitatea celor trei persoane care alcătuiesc unimea ȋn trei ipostaze ale dumnezeirii. Teologia Sfintei Treimi este rezultatul lungilor, rafinatelor dezbateri al căror rezultat a fost esenţializat ȋn crez. Ȋn simbolul de credinţă al bisericii.
El Greco inventează o epifanie personală, aşează persoanele treimii ȋn axul vertical al tabloului ȋntr-o reprezentare plastic figurativă, cu trupul mort al lui Hristos ţinut ȋn braţe de Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh, ȋn tradiţionala formă de porumbel alb ȋn zbor. Persoanele Sfintei Treimi sunt ȋntr-un vârtej de ȋngeri. Jos sunt norii bolovănoşi ce par să susţină vizual toate personajele, iar sus este revărsarea de lumină solară. Este o reprezentare concretă, prozaică, uşor lizibilă a celor nevăzute ȋntr-un spectacol cromatic specific ȋntregii creaţii a artistului. Moştenirea bizantină, vizibilă ȋn paleta tranşantă a culorilor şi ȋn spiritualizarea prin alungire a trupurilor, nu l-a determinat să treacă dincolo de cadrul tabloului. Este o reprezentare explicită a Sfintei Treimi. Ȋn crezul personal El Greco se raportează, poate prea explicit, dar la fel de relaţionat, cu imaginea: lumina este Tatăl, desenul este Fiul, culoarea este Sfântul Duh.
Cu aproximativ o sută de ani mai devreme Andrei Rubliov are, ȋn continuarea tradiţiei autentice bizantine, o soluţie substanţial diferită a reprezentării nevăzutului. Pentru el Sfânta Treime este esenţa ortodoxiei la care ajungi ȋn primul rând prin asceză, post şi rugăciune şi apoi prin talent. Nu inventează o epifanie fără susţinere biblică ci preia, simplifică, esenţializează epifania Sfintei Treimi la stejaul din Mamvri, acasa la patriarhul Avraam. Co-substanţialitatea persoanelor dumnezeirii este susţinută de trei siluete identice diferite doar la nivel de detalii şi atitudine. Ea exprimă atât de elocvent treimea ȋncât a fost ȋnsuşită drept adevărata, singura reprezentare posibilă a Sfintei Treimi, ȋn biserica ortodoxă.
Ȋn concluzie, arta lui Rubliov este expresia dogmelor şi crezului Ortodox. Se identifică cu ele, fără a fi el autorul lor, din perspectiva smereniei creative. El Greco ȋşi defineşte propriul crez artistic pe care ȋl ȋmpărtăşeşte şi altora ȋn timp ce noi astăzi pare că ne ȋntoarcem din nou ȋn peşteră, nu una oarecare, ci peştera invazivă fără idealuri, cuprinzătoare a ȋntregii lumii, respectiv la peşterea lui Platon. Dar, oare, am ieşit vreodată din ea?
Este evident, arhitectura din noi nu este imagine de felul celei compuse de un artist ca El Greco, este mai degrabă o trimitere la Rubliov. Are nevoie de gândul adâncit ȋnlăuntru pentru ȋnţelegerea nevăzutului arhitecturii. El trebuie să identifice acolo expresia, conceptul posibil a fi comunicat, a fi pus ȋn dialog, pentru a deveni temă pentru „noi”. Este calea lămuririi ȋn adâncul sufletului a nestematelor, a celor mai de preţ lucruri căutate cu ardoare ȋn orice proces de creaţie. Pe măsură ce capătă contur creşte nevoia de a le comunica. Ȋn acest context „noi” ȋnseamnă trăire personală şi comunitară ȋn acelaşi timp, a celor mai de preţ lucruri din nevăzutul arhitecturii dinlăuntru.
Interesează unde, când, cum este posibilă legătura dintre ȋnlăuntrul arhitectului şi ȋnlăuntrul comunităţii şi ȋnchipuirea unui asemenea proces, astfel ȋncât să atingă pragul expresiei comunicabile.
*
Nevoia ȋnţelegerii fenomenului arhitectură trimite la structura descurajantă a multidisciplinarităţii ȋntr-o serie de cunoaşteri interferente, imposibil de cuprins: arheologie, istorie, filozofie, estetică, psihologie, sociologie, tehnologie, etnologie, mitologie şi altele. Acestui şir impresionant de competenţe i se poate opune poezia, cu sensibilitatea şi puterea de a concentra esenţialul ȋn metaforă. Cu puterea de a exprima topofilia, ipostaza omului iubitor de spaţiu, cum spune Bachelard. Pe calea poeziei arhitectura din noi capătă nimb.
De primele urme ale arhitecturii dau seama un grup semnificativ de ştiinţe dedicate sondării originilor: arheologia, mitologia, etnologia, istoria. Toate civilizaţiile apuse au lăsat semne vizibile, sugestive, despre nevoia de spaţiu decupat din lume cu lemn, pământ, piatră, cărămidă sau alte materiale. E de la sine ȋnţeles că nu ȋn materiale aflăm chipul funcţionalităţii asociat cu nevoia de monumentalitate. Arhitectura din noi este suportul energetic, spiritual, al acestui impuls. Ea vine dinlăuntrul fiinţei şi are forma iubirii de spaţiu. Poate că diferenţa dintre arhitect şi celălalt este conştientizarea acestei iubiri. Ȋntr-o succesiune graduală toţi oamenii sunt arhitecţi.
Arheologia este despre ȋnceputuri. André Leroi Gourhan a cercetat ȋnceputurile omului preocupat fiind de evoluţia gesturilor ȋn cuvânt, de modurile exportului de inteligenţă şi memorie din lăuntru ȋn afara omului. El a demonstrat că fiinţa responsabilă cu acest fel de existenţă este perfect verticală. Ȋn procesul preliminar, darwinist, de transformare a maimuţei ȋn om, nu a găsit dovezi ale evoluţiei fiinţei spre verticalitate. Fiinţa care ȋntrupează vectorul biunivoc dintre pământ şi cer a apărut pur şi simplu, ȋn istoria Pământului, fără predecesori mai puţin verticali.
Naşterea axei verticale, şi prin ea, a celor orizontale semnifică naşterea arhitecturii ȋntrucât numai prin intermediul axelor spaţiul este ierarhizat, capătă sens, indiferent de materialele folosite. Prin urmare, arta spaţiului este ipostaza verticalităţii şi are două calităţi esenţiale: este genetic legată de minte şi suflet şi este oglinda ubicuităţii. Verticalitatea este icoana recunoaşterii, ȋn orice loc, timp, cultură, a oricărei comunităţi.
Fenomenologia originii a lămurit geneza artei spaţiului prin nevoie-iubire de spaţiu şi verticalitate monumentală. Să vedem unde duce originea cuvântului. Povestea cuvintelor, a apariţiei lor, o documentează dicţionarele explicative unde este indicată sursa, etimologia. Deşi etimologia nu este totdeauna logică, ea aduce un plus de lumină, ȋnsoţită de umbre inexplicabile, ȋn ȋnţelegerea conceptelor. Bunăoară ȋn limba română cuvântul „pământ”, concept vital cu largă deschidere semantică, vine din latinescul „pavimentum”, un cuvânt tehnic, precis, parte, detaliu al arhitecturii. Ȋn schimb cuvântul arhitectură şi autorul ei „arhitect” nu ne-a parvenit din latină, deşi romanii au construit destul de mult pe actualele teritorii româneşti. El ajunge la noi printr-un ocol ȋn spaţiu şi timp, peste o mie cinci sute de ani, din franţuzescul „arhitecte”. Francezii ȋl au din latinescul „arhitectus” şi, bineȋnţeles, latinii l-au preluat din copleşitoarea, chiar şi pentru spiritul lor de cuceritori, cultură greacă. Abia ȋn limba greacă are conţinut. Este compus din „arkhi”, şef şi „tecton”, creator. Arhitectul este demiurgul stăpân absolut pe arta lui. Tălmăcire susţinută de neȋntrecutele opere de arhitectură ale Greciei antice. Cine a văzut Partenonul de pe Acropole, ȋnţelege miracolul, esenţa arhitecturii vii.
Ȋnţelesurile cuvântului „arhitect”, nu conduc ȋnlăuntru. Ele se coagulează tehnic ȋntr-un concept pragmatic, nu poetic. Un pragmatism opac, ȋnchis ȋn sine. Poezia, dansul, muzica, pictura şi creatorii lor ȋşi deschid ȋndată conţinutul specific. Arhitectura se ascunde ȋn cuvânt, ȋntrucât cuvântul cu istorie milenară rămâne la suprafaţă, neȋnţeles. Soarta este ȋmpărtăşită şi de „arhitect”, personaj esoteric al cărui rost, oriunde ȋn lume, rămâne neclar.
Arhitect, arhitectură, arhitectonic, arhitectural sunt cuvinte fără uşă. Ca să păşim dincolo, unde fiinţează arhitectura din „eu” şi din „noi”, există o soluţie mai potrivită, viziunile creatorilor de arhitectură.
La una din multele conferinţe despre arta spaţiului, Frank Lloyd Wright este ȋntrebat ce este arhitectura. Raspunsul a venit repede, aparent neaşteptat de simplu:
„- Vedeţi această cărămidă, este un obiect banal, ieftin, costă numai un cent, Daţi-mi-o mie! O voi face să valoreze greutatea ei ȋn aur”.
Istoria demonstrează că alchimia aceasta nu e doar posibilă, e adevărată. Cum se ȋntâmplă este un mister. Nici un autor al unei astfel de minuni nu o poate explica până la capăt. Poate nu e pură ȋntâmplare folosirea cărămizii pentru demonstrarea dogmei Sfintei Treimi, la Sinodul ecumenic de la Niceea, ȋn anul 325. Este aceeaşi dogmă reprezentată ȋn chipuri diferite de Rubliov şi El Greco. Dezbaterile sinodului luaseră o turnură dramatică. Susţinătorii lui Arie, foarte bine pregătiţi teoretic, triumfau ȋn fiecare dezbatere. Adevărul a fost demonstrat practic de un episcop simplu dar mare rugător. La rugăciunea izvorâtă dinlăuntru, cărămida din mâna Sfântului Spiridon s-a descompus ȋn foc, apă şi lut, ȋn faţa orgolioşilor teologi arieni. Uimirea a crescut până la acceptarea dogmei, când, tot prin rugăciune, cele trei elemente primordiale s-au reunit ȋn cărămida tocmai bună pentru arhitectură.
Sfântul Spiridon a atins starea de ȋnţelegere, de simţire, de cunoaşterere a esenţialului din lucruri prin asceză ȋndelungată, post şi rugăciune şi, bineȋnţeles, credinţă. Dar şi marii creatori practică asceza lor specifică şi au crezul lor pentru descoperirea şi ȋntruchiparea talanţilor din adâncul sufletului. Prin imperativul „daţi-mi-o mie!”, Wright formulează dogma libertăţii de creaţie, ȋncrederea deplină ȋn forţa dinlăuntrul, singura capabilă să transforme cărămida ȋn aur. Imperativul lui Wright aproape că are elocvenţa lui Iisus când spune ucenicilor, după ȋnviere „datu-Mi-s-a toată puterea ȋn cer şi pe pământ” (Matei 28/18). Prin libertatea de creaţie arhitectul ȋnnobilează materia şi spaţiul cu ceva din adânc, cu nestematele propriului suflet. Sunt cele mai preţioase lucruri venite de dincolo de minte şi raţiune. Ȋn acelaşi timp, aşa cum Sfântul Spiridon ajunge la nestematele din adâncul sufletului prin asceza şi rugăciunile consacrate de tradiţia comunitară, tot aşa arhitectul deţine cheia mistică pentru deschiderea porţii dinlăuntrul sufletului propriu dar şi al comunităţii. Sunt lucruri extrem de importante devreme ce obiectele banale, ieftine, capătă valori nepreţuite.
Pe calea spre arhitectura din noi, am găsit esenţialul născut din verticalitatea fiinţei, ȋntrupat ȋn axa legăturii pământului cu cerul, am constatat opacitatea familiei de cuvinte derivate din „arhitectură” şi am simţit importanţa existenţială a celor mai de preţ lucruri dinlăuntrul sufletului personal şi comunitar care pot ieşi la lumină prin iubirea de spaţiu, mult mai conştientizată ȋnlăuntrul arhitectului.
*
Platon susţine că fiecare persoană are ȋn adâncul sufletului un tezaur alcătuit din cele mai de preţ lucruri ale lui. Ele sunt condamnate să rămână definitiv acolo, ȋntrucât este imposibil să fie comunicate prin cuvânt, scris sau vorbit, sau ȋn formă figurală. Orice formă de comunicare le dezbracă de esenţial, le transformă ȋn banalităţi. Sunt afirmaţii cu conţinut de adevăr ȋntrucât fiecare simţim, ȋn procesul comunicării, o pierdere importantă de substanţă mai ales când ȋncercăm să dăm formă, expresie, profunzimilor dinlăuntru, din adâncul sufletului. Este ȋncercarea care pune ȋn evidenţă mai degrabă ȋntrebările de cât răspunsurile. Cum poate un creator, ȋn cazul acesta Wright, să ȋnnobileze cărămida cu nestemate strânse ȋn cămara propriului suflet, care sunt, ȋn acord cu Platon, sortite necunoaşterii?
Urmaşii autorului dialogurilor sugerează două posibilităţi de răspuns la ȋntrebare. Cele două posibilităţi nu sunt ȋn divergenţă, dimpotrivă, se pot susţine una pe alta ȋn ȋncercarea de a oferi, măcar ȋn parte, expresia adecvată a celor mai de preţ lucruri din adâncul sufletului. Una este sugerată de demonstraţia Sfântului Spiridon, un om cu aparenţă de simplitate, fără cultură filozofică amplă dar care, prin credinţă, voinţă, concentrare susţinute de asceză, rugăciune şi post, a reuşit să-şi coboare mintea ȋn adâncul inimii transformând-o ȋn raţiunea ei. Este momentul culminant de credinţă capabil să lumineze, defapt să aducă la lumina ce este mai de preţ ȋn suflet. Prin urmare credinţa nelimitată ȋn idee atrage adâncimile ascunse, valoroase ale oricărui om, deci şi ale oricărui creator, şi le dă viaţă.
Cealaltă posibilitate este soluţia lui Plotin la problema lui Platon. Şi el afirmă că adâncul sufletului este ȋmpodobit cu cele mai de preţ lucruri ȋn esenţă inexprimabile. Dar, prin conversaţie nesfârşită endostenofonică, dar şi cu celălalt, ele pot căpăta concreteţe, pot fi ȋmpărtăşite. Deci, dacă simţim valorile din adânc, dacă suntem responsabili cu ele, dacă trăim necesitatea lor atunci, printr-un exerciţiu permanent de şlefuire a comunicării, putem să le oferim celorlalţi.
Modul acesta de conversaţie ne trimite la viziunea arhitectului Louis Kahn. Arhitectura este infinitul constrâns ȋn finit reaşezat iarăşi ȋn infinitul constrâns iarăşi ȋn finit ȋntr-un proces repetat până când finitul semnifică infinitul. Sfântul Spiridon ajunge ȋn adâncul sufletului cu post şi rugăciune, trăind acolo frumuseţea infinitului, Kahn, cu aceeaşi intuiţie a nestematelor din adânc, a infinitului trăit, ajunge la el prin trudă, prin căutare neobosită a perfecţiunii până când nestematele din suflet capătă chip şi pot fi oferite ȋn dar.
Şi Sfântul Spiridon şi Louis Kahn au trăit ȋn lume ȋn temeiul unui crez, primul spiritual celălalt preponderent artistic, un crez care le-a protejat voinţa de a merge pe calea aleasă.
Un model al ȋntrupării nestematelor din adâncul sufletului personal şi comunitar, uitat sau insuficient luat ȋn seamă este Constantin Brâncuşi. Nestematele lui au căpătat forma pură a bucuriei ȋn piatră, lemn, bronz, ȋn urma efortului ȋndelung de eliminare a prisosului, de lămurire a ideii ȋntr-o artă care exprimă concreteţea a ceea ce este mai de preţ ȋn suflet. Ştim cât de supărat era Brâncuşi când criticii ȋi calificau sculpturile „abstracte”. El vorbea tot timpul de realismul artei lui care ajunge la esenţa ideilor. Brâncuşi este unul dintre puţinii, misterioşii creatori ai arhitecturii din noi.
*
Calea spre arhitectura din „noi” este posibilă numai prin „arhitectura din eu”, şi are acoperământ ȋntr-un crez. Un simbol de credinţă iconic pe a cărui axă verticală se sprijină viziunea despre lume. Ea are sens dacă principiul de bază este comuniunea. Evoluţia comunicării ȋntre oameni şi lume, ȋntre oameni şi oameni, este de la cosmos la neant, de la comunitate la ȋnsingurare, de la unitate la dezbinare.
Sfântul Spiridon şi cuviosul Rubliov nu au trăit conform propriului crez, ci au trăit ȋntr-o comunitate cu acelaşi crez ȋnsuşit de fiecare persoană. Pe el s-a configurat fondul sufletesc comun dar şi personal. El oferă libertatea fiecărei persoane de a da chip adevărului din sufletul individual, dar pe o cale ce duce negreşit la comuniune.
El Greco face trecerea spre crezul individual. Trăieşte şi el ȋntr-o comunitate cu acelaşi crez, dar interpretările personale devin posibile. Legătura lui cu tradiţia bizantină este de suprafaţă nu de adâncime, comuniunea intră ȋn suferinţă.
Wright, Kahn, Brâncuşi au deja crezuri profund personale. Ei pot comunica ȋn lume prin valoarea operelor susţinute de ceea ce au mai de preţ ȋn suflet. Imaginea publică i-a trasformat ȋn personalităţi de referinţă chiar dacă crezurilor lor artistice nu mai sunt ȋnsuşite de nimeni, sunt doar cercetate de specialişti ȋn scopul ȋnţelegerii viziunilor lor artistice.
Este o evoluţie care ne ȋntoarce la peşterea lui Platon, ȋntr-o lume a cărei comuniune şi lumină a comunicării sunt ȋn regres vizibil. Fără temelii solide, comune, conversaţia nesfârşită devine monolog ȋn lumea surzilor. Patapievici consideră conversaţia nesfârşită fundamentul naşterii şi evoluţiei civilizaţiei occidentale. Este clipa să gândim deja consecinţele momentului ȋn care ea, conversaţia, va muri, va dispare din felul nostru de a trăi.
© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
