Referindu-se la doctrina empatiei, Rudolf Arnheim în lucrarea sa “Dinamica Formei Arhitecturale” face referire la Heinrich Wölfflin, citând: ”organizarea propriului nostru corp este forma ce determină înțelegerea noastră a oricărui corp fizic”...Perceperea și înțelegerea elementelor fundamentale ale arhitecturii – materia, forma, greutatea, forța gravitațională - toate depind de experiențe trăite...coloane puternice produc în noi influxuri energetice, lărgimea sau îngustimea proporțiilor spațiale ne reglează respirația. Aceasta este o concepție specifică a lui Wölfflin inspirată din teorii psihologice specifice epocii. Referindu-se la fenomenul de simbolizare, Rudolf Arnheim releva că ”Dimensiunea simbolică este legată de experiențele cele mai elementare ale vieții omului...”, exemplificând prin simbolismul unei scări care este ascensional, vertical, ritmic, de învingere a greutății, a spiritului ce învinge timpul, etc..Simbolizarea este legată de marile structuri arhetipale precum elevarea pe verticală, înghițirea (cavitatea uterină), și ritmicitatea verticală.
Gilbert Durand, în “Structurile antropologice ale imaginarului”, ed. Univers Enciclopedic, 1998, p.239, adâncește temele poeticiii spațiului ale lui Gaston Bachelard: „...Aşadar „din pivniţă până în pod” tot schemele coborârii, săpării, involuţiei şi arhetipurile intimităţii domină imaginile casei. Casa pentru reverie nu e niciodată zidărie, faţadă sau acoperiş; ea rămâne locuinţă, şi doar pentru estetica arhitecturală se perverteşte ea în aliniere de pereţi şi în turnul Babel.” Nu poți însă ca arhitect să nu te întrebi dacă alinierile sau nealinierile de pereți, mai mult, decupajele, ritmurile spațiale, proporțiile, dialecticile contrariilor, de la binomul lumină-întuneric până la cel al prezenței-absenței, pragurile și urcușurile/coborâșurile nu pot găzdui și inspira.
Au existat desigur mutații majore în felul de a ne raporta la propriul corp și la mediul ambiant de-a lungul istoriei. Ernst Cassirer analizează magistral diferența dintre spațiul simplu figurat organic și cel dublu, de reprezentare. Ne aflăm în prezent într-un moment de schimbare fundamentală de paradigmă, sentimentul și conștiința propriei corporalități suferă mutații ireversibile. Ceea ce mi se părea fiction acum aproape 20 de ani în cartea lui Fukuyama prinde contur, ne aflăm deja la un nou început definit ca post-umanist. Corpul tradițional, așa cum îl definea și colegul meu de generație Radu Dragan în cartea sa „Lumile răsturnate”, ca fiind centric, sferic, caracterizat de o spațialitate de tip suiș/coborâș, face loc unui alt model.
De peste două decenii, încet dar sigur, modelul corporal tradițional, organic, senzitiv, chiar raționalizat pe traseul Renaștere-Modulor, este înlocuit cu unul post–organic, nongravitaţional, hibridizat – interfaţă instabilă între ego şi lume, real şi imaginar, între proiect şi realitate. Valenţele podului şi beciului se dizolvă. Arhitectura devine fluidă, dematerializată şi mai ales dezrădăcinată...Noul model nu mai este cel antropomorf, ci unul ce generează arhitecturi neaşteptate, nemăsurate şi viscerale, teritoriu hibrid între real şi virtual, între organic şi anorganic, între digital şi genetic, arhitecturi ce par a se adresa altor ființe. Față de când scriam în această cheie articolul „Din Pivniță până în Pod” în revista DE ARHITECTURA acum peste 15 ani, inspirat de noile arhitecturi morfico-parametrice și de cartea dnei Palumbo (Maria Luisa Palumbo, „New Wombs. Electronic Bodies and Architectural Disorders”, Birkhäuser 2000), trecerea la post-umanism este de acum asumată, ideologizată și astfel consfințită. Tradiţionala poetică a pivniţei şi podului face loc din ce în ce mai mult unei „noi forme supermoderne de locuire într-un mediu bio- virtual, lume a unei alterităţi infinite” scriam atunci; aș adăuga acum că sistemele inteligente digitale de producție (proiectare+execuție/edificare/fabricare) deschid orizonturi cărora li se adaugă o nouă înțelegere și interpretare a naturii, a mediului biologic și climatic. (fig. 1, 1a)
ARHITECTURA DIN NOI, atâta vreme cât încă nu ne-am “chip-at”, ne-am născut natural și nu dispunem de dispozitive antigravitaționale, e în primul rând centrică și presupune o spațialitate de tip suiș-coborâș (de la Jung la R. Drăgan…). Rămânem fideli subconștientului, amintirilor, și unui imaginar relativ previzibil.
Mediul ambiant plin de mobilitate tinde a ne desface, lăbărța, a ne deschide și despica.
Mediul digital anulează distanțe și comprimă timpul, ne pune la încercare fragilitatea noastră psihologică, riscând să devenim amnezici într-o lume atât de grăbită.
Noua realitate POST–UMANĂ ne repoziționează etic și nu numai față de mediul natural.
(“WE are the Robots” – KRAFTWERK)
Pe lângă rădăcinile adânci ce ne pot defini arhitectura din noi, fac referire aici la Karl Gustav Jung la care face apel Gaston Bachelard în Poetica Spațiului cu privire la straturile profunde ale subconștientului nostru similar cu cele ale unui edificiu, aș adăuga importanța straturilor ce se sedimenteaza în urma experiențelor copilăriei.
Pentru mine au fost diverse și complementare.
Primii doi ani au fost la Cluj și mai ales în comuna LUNA; taică-meu construia pe acolo câte ceva ca inginer constructor (aeroportul…), maică-mea făcea dreptul în Cluj. Așa că am crescut la țară, la deal molcom, cu găini, porci și alte cele.
Următorii ani au fost în Timișoara, deși odată la doi-trei ani am schimbat locul, chiar dacă aproximativ în același cartier Elisabetin, situat la sud de Cetate și de canalul Bega. Și această parte de oraș are un țesut urban destul de compact, tipic central-european, cu străzi bine definite, cu piețe clar delimitate și ierarhizate. Cea în jurul căreia am gravitat ca și copil a fost Piața Lahovary, cum o știu vechii timișoreni, actualmente Bălcescu. În apropiere am făcut cei trei ani de cămin/grădiniță într-o clădire de colț cu curte, proiectată de Laszlo Szekely, iar în aceeași perioadă am locuit pentru cca 4 ani într-o vilă interbelică cu o mare terasă cu pardoseala tipică în șah, în alb și negru. Clădirea școlii în care am făcut clasele primare era chiar în piața Lahovary. Aceasta are și acum ca dominantă una dintre siluetele importante ale orașului, biserica catolică neogotică Adormirea Maicii Domnului, cu două turle înalte și ascuțite (fig. 2-3). Restul orașului de dincolo de Bega îl percepeam foarte departe, dar călătoriile într-acolo, la slujba de la Catedrala Ortodoxă din Centru duminica sau la gară să văd locomotivele, însoțit de bunicul meu, erau evenimente așteptate (fig. 4). Deci orașul de aici, cu piața sa principală, cu parcurile sale, cu zona studențească și terenul vechi de fotbal al echipei Știința, devenită apoi Poli, și orașul de dincolo, de peste canal, cu toate ale sale. Când am devenit mai autonom, mergând la înot la Industria Lânii sau la străbunica mea ce locuia în Piața Traian, am descoperit orașul și parcurgând inelul definit de tramvaiul 6 care prindea pe un parcurs circular cartierele importante – Elisabetin, Fabric, Cetate, Iosefin (fig. 5). Mă puneam întotdeauna lângă vatman, imediat în spatele lui - era altă perspectivă.
Dar ceea ce cred că m-a marcat la fel de mult au fost șederile cu bunicii mei la Văliug și Gărâna încă de pe la 3 ani, partidele de ski de pe Semenic începând de la vârsta de 6-7 ani (fig. 6) și, mai ales, vacanțele prelungite la Comănești, pe valea Trotușului. În comparație cu Timișoara plată și urbană, gospodăria rudelor mele unde eram ”parcat” an de an câte cel puțin o lună, se întindea de la Strada Pieții nr. 17 până în Trotuș. Era o succesiune de trei curți -spații generoase: cea de primire cu casa cu verandă în lemn în care era o bibliotecă minunată (fig. 7) și cu nucul uriaș sub care mâncam afară, cu garduri vii, etc., următoarea zgomotoasă și mocirloasă cu câine, porc, orătănii, etc., și a treia, livada întinsă până în mal. Iar vis-a-vis de Trotușul plin de bolovani (fig. 8,9), cu dorne, unde prindeam mreană vânătă și clean cu lăcuste, carii și chiar la vișină, era Goanța, muntele împădurit. Din nou, podurile, pe atunci din lemn, erau importante (fig. 10). Și acolo, devenit mai autonom, împreună cu verișori și alți copii, am descoperit și alte locuri, cum ar fi podul dublu sau triplu (auto, tren, mocăniță) ce traversa râul către Ghimeș, tot acolo stăvilarul de la Bacoșcă, tot soiul de locuri pe apă - Căsoaia, Țigancea – satul de romi Șupani, unde mergeam an de an să le duc cârlige de pescuit “suedeze” la amicii mei exotici, satul Asău sau brațul de la deal al Trotușului numit Ciobănuș, unde ne-am dus la păstrăv. În clasa a treia am început școala acolo - mătușa mea fiind profesoară de limba română a fost posibil pentru două-trei săptămâni. Tot aici, mai pe la 10-11 ani, am pus și eu mâna la cărat bolovani de râu de la Trotuș pentru fundațiile unei adăugiri la gospodăria rudelor mele, sau a trebuit să vopsesc gardul la stradă. La 13 ani am avut parte de un fel de călătorie mai specială: ne-am dus într-un grup în care eram încă singurul mai copil, până aproape de Piatra Neamț, în munții Tarcău, pe jos, iar la întoarcere am venit cu mocănița…ai mei au avut mari emoții, și acum când mai trec pe acolo, mătușa mea îmi amintește cât de “răpănos” m-am întors…Iar unchiul meu, ca șef de gară în Comănești, m-a cărat pe toată valea Trotușului cu trenul - motor albastru sau roșu, un fel de tramvai 6 pentru mine, dar la altă scară.
Nu în ultimul rând cred că au avut rolul lor și experiențele mai scurte ca timp petrecut, dar puternice datorită forței ambientelor. Mă refer aici la vacanțe repetate la Marea Neagră încă de pe la 5-6 ani (fig. 11) și mai ales la binomul București/Budapesta. Familia din partea tatălui, atâta câtă a scăpat din calea sovieticilor, s-a refugiat în țară, am avut ocazia târziu să văd locurile sale de baștină de dincolo de Prut, în 2013 avându-l ca ghid. În schimb familia mamei s-a întins de la București, unde am poposit de nenumărate ori până la Budapesta unde s-au stabilit surori ale bunicii mele materne. O experiență de cca o lună la începutul clasei a doua (1964) mi-a marcat copilăria. Lizi Neni, sora vitregă mai mare a bunicii mele, ne-a găzduit la ea, în apartamentul din vecinătatea ansamblului Gojdu și a Sinagogii din Pesta, plin de picturile în ulei ale soțului ei, Meszaros Jenö, pictor destul de cunoscut din școala Munkacsy. (fig. 12). Am stat în coasta lui tot timpul. Picta într-un halat de casă din mătase, mirosea a uleiuri peste tot. Am început și eu să desenez și să încerc tempera și acuarelă.
Cam așa s-au terminat primii șapte ani de «acasă», un acasă nomad, urmat de călătorii din ce în ce mai îndrăznețe, de la șederile prelungi în 2 Mai-ul anilor ’72 – ’73 și parcursul pe Dunăre de la Orșova la Tulcea (excursie organizată) la finele anului 3 de liceu (1974) la expedițiile cu rucsacul in spata din țările socialiste din studenție, etc.. Într-o conferință pe tema CĂLĂTORIEI susținută anul trecut pentru studenții la arhitectură de la Timișoara insistam asupra caracterului formativ al cunoașterii nemijlocite și nemediate, opusă celei virtuale.
Revenind la locurile relativ stabile ce m-au influențat, din punct de vedere al materialităților, Timișoara rămâne pentru mine în primul rând un oraș de ceramică aparentă, Clujul un oraș al pietrei, iar Comănești, locul meu de suflet, care de mult nu mai e cum îl știam, rămâne în amintirea mea prin dantelăriile de lemn ale caselor cu cerdac și ale verandelor generoase.
Cu ce am rămas? Cu spațiile urbane concave ale Timișoarei, cu sensibilitatea pentru praguri, punți și spații intermediare, cu atracția magnetică pentru cursuri de apă. Nu m-a mulțumit niciodată să înțeleg static arhitectura; citind în anul întâi Bruno Zevi, cu pledoaria sa pentru înțelegerea dinamică, în mișcare, a arhitecturii și atmosferelor sale (”Cum să înțelegem Arhitectura”, ed. Tehnică) m-am simțit foarte confortabil citind ceva parcă deja parțial știut.
(«Stardust » - Nat King Cole ; « Love me do » - The Beatles ; « Let’s Twist Again » - Chubby Checker, « Suflet Candriu de Papugiu » - Gica Petrescu )
În situația aceasta de dinamică și schimbare destul de repetată de domiciliu, a căuta singurătatea a devenit un reflex. Singur la părinți am avut norocul ca de pe la vârsta de 5 ani să am camera mea și chiar dacă am migrat de la o adresă la alta și de la 10 ani, în urma divorțului alor mei, au mai apărut sine die niște afini, mi-a fost respectat acest minim. Un minim de 10-12 mp, dar suficient. Chiar și în cei trei ani de studenție la arhitectură în București, în mare măsură am stat singur într-o cameră generoasă la etajul 1 la nr. 4 al Aleii Alexandru, o casă neo-românească acum restaurată și regenerată destul de îngrijit. Acolo am realizat primul proiect de concurs “japonez” al grupului nostru “underground” în vara lui 1980, dar în rest, cu mici excepții, liniște. Cu excepția câtorva ani de mariaj chinuit, singurătatea m-a urmărit preț de mulți ani după 1990, din care 15 ani într-un apartament de o camera (fig. 13,13a), fost al bunicilor materni. Am compensat cu călătorii dese, sunt anii de creștere ai biroului nostru Andreescu&Gaivoronschi, de realizare a lucrării de doctorat, de încercare de a reclădi o relație familială normală. Mi-am dorit mereu să construiesc ceva, dar nu singur, apartamentul cu o cameră îmi era absolut suficient. În anii 2008-2009 am reparat/regenerat casa de la Miniș, jud. Arad, în primul rând pentru mama și mătușa mea, fiind o veche proprietate de familie recuperată după peste 50 de ani de “Casa Partidului”. Mi-am pus problema unei navete, dar a rămas doar cu statutul unei case de vacanță. Povestea ei este pe larg istorisită în articolul “Ion’s House”, pag. 21-34 ale publicației CSAV – Vernacular 2 - Geografii picturale/Pictural geographies, ed. “Ion Mincu” 2016. (fig. 14,14a ). Prin 2009 a oprit pentru escala acolo Ana Maria Zahariade împreună cu familia și le-a plăcut atmosfera. În 2011 Pierre de Meuron aflat în vizită la noi împreună cu familia sa, însoțiți de Oana Stănescu, a fost mai circumspect, ar fi făcut altfel și mai scump…., dar i-au plăcut licorile din zonă (fig. 15).
O rudă mai energică chiar mi-a atras atenția că nu poți ca arhitect să nu-ți faci ceva al tău dacă vrei să ai credibilitate în fața clientelei tale.
(“One quiet night” - Pat Metheny, 2002)
1+1 Oedip 12 nu s-ar fi născut fără motivația clară de a dori să fim împreună. Partea noastră, apartamentul mai îngust, este dedicată partenerei și iubitei mele, de altfel este amenajată ca design interior de către ea. Ansamblul este compus din casa noastră cu etaj parțial care este cuplată cu alta pe parter, împreună realizând pe cât posibil un ansamblu coerent. Întregul proiect a fost inițiat ca un ansamblu familial împreună cu afinul meu Radu D., care a și construit ansamblul. Și-a vândut în final partea lui, noi rămânând împreună cu familia ce a cumpărat. Exersăm buna vecinătate, avem o pisică în comun, ne vizităm, etc., chiar dacă nu împărtășim aceleași gusturi în materie de amenajat grădinile noastre. Avem un loc în miezul ansamblului care în prima ipoteză era un atrium comun pe care în final l-am segmentat. O altă condiție fără de care nu aș fi investit este orientarea apartamentului nostru, având axa sa longitudinală pe axa est-vest. Această casă exprimă valori în care cred ca arhitect, le-am urmărit în bună măsură în toate proiectele mele:
- IMPORTANȚA SPAȚIILOR INTERMEDIARE - DIALECTICA CONTRARIILOR;
- INVERSIUNEA în PERSPECTIVA MĂRIMILOR, a VASTITĂȚII și MINIATURALULUI
în sensul DILATĂRII INTERIORITĂȚII și INTIMIZĂRII EXTERIORITĂȚII;
- DIALECTICA NATURII în RAPORT CU MEDIUL ARTIFICIAL;
-POIETICA LUMINII “SCOBIND” PENUMBRA, ÎNTUNERICUL, FUNCȚIA SA GNOMONICĂ LA INTERIOR;
-ARHITECTURILE ca DISPOZITIVE MENITE A PRIVI și ÎNRĂMA EXTERIORUL, a ABSORBI și REINTERPRETA în INTERIOR MESAJELE CERULUI, SOARELUI, VÂNTULUI, PLOII ȘI NINSORII, adică A FI “INSTRUMENTE MUZICALE”;
- A INTEGRA NATURA PRIN SPAȚII INTERMEDIARE;
-MAGIA ȘI SURPRIZA ARHITECTURII, în CAPACITATEA SA DE A ÎMBĂTRÂNI PRECUM INSTRUMENTELE MUZICALE NOBILE;
- VOCAȚIA MATERIALELOR NATURALE, PERISABILE.
Amplasamentul din sudul Timișoarei se găsește într-o zonă rezidențială cu clădiri joase, în majoritate de P+1. Spre deosebire de ansamblul realizat anterior alături (partiu repetitiv în oglindă) în 2014, a fost preferată o soluție asimetrică, respectiv o casă întinsă pe parter (cu destinatar incert) cuplată cu una cu parter extins și etaj parțial (cu destinatar cunoscut), așa cum explicam mai sus. Împreună alcătuiesc o compoziție unitară dinamică spre strada Oedip (est), cu accent pe colțul nord-estic, și o înfățisare mai diferențiată către curțile din spate (vest). (fig.16-26) Ansamblului îi este caracteristică o retorică discretă și mizează pe o vecinătate potrivită. (fig.27,28) Amândouă unitățile gravitează către o curte interioară ce oferă lumină și ventilație naturala, dar și prilej de atmosferă dinspre interior și un pătrat de cer la o cornișă de 3m înălțime. Plantația de bambus din interior animă acest miez ascuns. (fig. 37-39)
Asemănarea - câteva teme importante se regăsesc în ambele apartamente:
Diferența – diferă atât regimul de înălțime/organizarea spațială, cât și gazonul perfect al celui orizontal în contrast cu grădina sălbatică a celuilalt. (fig.35-44)
Apartamentul nostru P+1 pune în valoare axa est-vest, dilatând spațiile interioare prin perspective lungi la etaj și parter, accentuând caracterul oblic-ascensional al spațiului. Ferestre generoase întâmpină răsăritul ale cărui raze pătrund adânc în miezul casei la ambele niveluri, iar draperia de exterior ce mărginește spațiul intermediar către apus amplifică dinamic efectele vântului reflectând lumina la interior mai ales la apusul soarelui. (fig.45-47, 51-61)
Pentru toate spațiile este caracteristic designul integrat al mobilierului înzidit (dressinguri, băi, bucătărie, etc.).
Spațiul pe două niveluri al camerei de zi are calități acustice, dominat de corpul în L al bibliotecii. La fel și cel al “camerei de zi” exterioare ce continuă livingul, tavanul fiind de același tip, iar forma de pâlnie către exterior lasă impresia unei scene către grădină. Casa este primitoare, dar acustica către grădină nu a fost încă suficient exersată. (fig. 62-71)
Mai există un strat, pe care atunci când te gândești la arhitectura din sinea ta nu-l poți uita, anume cel al obiectelor memoriei, cele de design/mobilier independente sau cele ce țin de alte arte. Sunt obiectele ce-ți populează încet, încet universul. Și bineînțeles muzica, sonoritățile ce îmblânzesc spațiul și îi conferă patina invizibilă dar prezentă. Să încep, parcă citându-l pe Haruki Murakami, cu stația Accuphase, CD-playerul Revox și boxele OHM sau pick-up-ul Pioneer, nimic special sau foarte scump. Aș continua cu cele trei scaune Alt Deutsch, fotoliul modernist interbelic retapițat al bunicului matern sau scaunul de birou Tonet fabricat la Caransebeș prin anii ’30 al celuilalt bunic de la Chișinău. La supantă există o masă cu planșetă cumpărate în toamna anului 1979 la librăria Agenda din București și o ghitara semi-acustica LAG din 2012, tot din București, la care se adaugă la parter ghitara Hohner de toată ziua cumpărata la Oradea în 2003. Câțiva pereți așteaptă încă arta să-i învioreze, dar în acești câțiva ani de când ne-am mutat aici în plin șantier au apărut pe rând picturile sau fotografiile de familie, desene, uleiuri și acuarele, hărțile Timișoarei vechi din Preyer ed.1852, rățoiul de pe insula Rab, figurinele din Durban, etc.. (fig. 72-77)
Nu în ultimul rând merită să amintesc că în pandemie am sădit câțiva copaci, un platan și niște mesteceni, ce s-au alăturat vișinului sădit în timpul șantierului. A rezultat chiar și o vișinată, exclusiv din vișin. (fig.44)
Întorcându-mă înăuntru, soarele, cerul și vântul își manifestă prezența în diferite momente ale zilei, diferit în anotimpuri. Arhitectura este mai degrabă despre timp, durată, despre parcurs și destin. La solstițiul de iarnă, fix la ora 10:15 dimineața o rază de lumină cu o oblicitate apropiată de orizontală venind dinspre decupajele atriumului interior îmbrățișează o lucrare a pictorului Silviu Orăvițan. În 21 iunie, la solstițiul de vară, o rază de lumină oblică pătrunde prin luminator și la ora 10:15 înrămează pentru câteva secunde o mică icoană de la Meteora. (fig. 78-88)
(„In my life” – The Beatles, Rubber Soul; „Between the Times” – Knut Rossler-Johannes Vogt with Miroslav Vitous; Ralph Towner – SOLSTICE, 1975)
Caseta tehnică:
Arhitectura: prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi
Colab. as.dr.arh. Ovidiu Micșa
Design interior apt. P+1 și camerele exterioare: arh. Simina Cuc
Colab. Arh. Petra Boulescu, designer Carmen Sandescu
Structura: ing. Mișca Gherasim
© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
