Referindu-se la doctrina empatiei, Rudolf Arnheim în lucrarea sa “Dinamica Formei Arhitecturale” face referire la Heinrich Wölfflin, citând: ”organizarea propriului nostru corp este forma ce determină înțelegerea noastră a oricărui corp fizic”...Perceperea și înțelegerea elementelor fundamentale ale arhitecturii – materia, forma, greutatea, forța gravitațională - toate depind de experiențe trăite...coloane puternice produc în noi influxuri energetice, lărgimea sau îngustimea proporțiilor spațiale ne reglează respirația. Aceasta este o concepție specifică a lui Wölfflin inspirată din teorii psihologice specifice epocii. Referindu-se la fenomenul de simbolizare, Rudolf Arnheim releva că ”Dimensiunea simbolică este legată de experiențele cele mai elementare ale vieții omului...”, exemplificând prin simbolismul unei scări care este ascensional, vertical, ritmic, de învingere a greutății, a spiritului ce învinge timpul, etc..Simbolizarea este legată de marile structuri arhetipale precum elevarea pe verticală, înghițirea (cavitatea uterină), și ritmicitatea verticală.
Gilbert Durand, în “Structurile antropologice ale imaginarului”, ed. Univers Enciclopedic, 1998, p.239, adâncește temele poeticiii spațiului ale lui Gaston Bachelard: „...Aşadar „din pivniţă până în pod” tot schemele coborârii, săpării, involuţiei şi arhetipurile intimităţii domină imaginile casei. Casa pentru reverie nu e niciodată zidărie, faţadă sau acoperiş; ea rămâne locuinţă, şi doar pentru estetica arhitecturală se perverteşte ea în aliniere de pereţi şi în turnul Babel.” Nu poți însă ca arhitect să nu te întrebi dacă alinierile sau nealinierile de pereți, mai mult, decupajele, ritmurile spațiale, proporțiile, dialecticile contrariilor, de la binomul lumină-întuneric până la cel al prezenței-absenței, pragurile și urcușurile/coborâșurile nu pot găzdui și inspira.
Au existat desigur mutații majore în felul de a ne raporta la propriul corp și la mediul ambiant de-a lungul istoriei. Ernst Cassirer analizează magistral diferența dintre spațiul simplu figurat organic și cel dublu, de reprezentare. Ne aflăm în prezent într-un moment de schimbare fundamentală de paradigmă, sentimentul și conștiința propriei corporalități suferă mutații ireversibile. Ceea ce mi se părea fiction acum aproape 20 de ani în cartea lui Fukuyama prinde contur, ne aflăm deja la un nou început definit ca post-umanist. Corpul tradițional, așa cum îl definea și colegul meu de generație Radu Dragan în cartea sa „Lumile răsturnate”, ca fiind centric, sferic, caracterizat de o spațialitate de tip suiș/coborâș, face loc unui alt model.
De peste două decenii, încet dar sigur, modelul corporal tradițional, organic, senzitiv, chiar raționalizat pe traseul Renaștere-Modulor, este înlocuit cu unul post–organic, nongravitaţional, hibridizat – interfaţă instabilă între ego şi lume, real şi imaginar, între proiect şi realitate. Valenţele podului şi beciului se dizolvă. Arhitectura devine fluidă, dematerializată şi mai ales dezrădăcinată...Noul model nu mai este cel antropomorf, ci unul ce generează arhitecturi neaşteptate, nemăsurate şi viscerale, teritoriu hibrid între real şi virtual, între organic şi anorganic, între digital şi genetic, arhitecturi ce par a se adresa altor ființe. Față de când scriam în această cheie articolul „Din Pivniță până în Pod” în revista DE ARHITECTURA acum peste 15 ani, inspirat de noile arhitecturi morfico-parametrice și de cartea dnei Palumbo (Maria Luisa Palumbo, „New Wombs. Electronic Bodies and Architectural Disorders”, Birkhäuser 2000), trecerea la post-umanism este de acum asumată, ideologizată și astfel consfințită. Tradiţionala poetică a pivniţei şi podului face loc din ce în ce mai mult unei „noi forme supermoderne de locuire într-un mediu bio- virtual, lume a unei alterităţi infinite” scriam atunci; aș adăuga acum că sistemele inteligente digitale de producție (proiectare+execuție/edificare/fabricare) deschid orizonturi cărora li se adaugă o nouă înțelegere și interpretare a naturii, a mediului biologic și climatic. (fig. 1, 1a)
ARHITECTURA DIN NOI, atâta vreme cât încă nu ne-am “chip-at”, ne-am născut natural și nu dispunem de dispozitive antigravitaționale, e în primul rând centrică și presupune o spațialitate de tip suiș-coborâș (de la Jung la R. Drăgan…). Rămânem fideli subconștientului, amintirilor, și unui imaginar relativ previzibil.
Mediul ambiant plin de mobilitate tinde a ne desface, lăbărța, a ne deschide și despica.
Mediul digital anulează distanțe și comprimă timpul, ne pune la încercare fragilitatea noastră psihologică, riscând să devenim amnezici într-o lume atât de grăbită.
Noua realitate POST–UMANĂ ne repoziționează etic și nu numai față de mediul natural.
(“WE are the Robots” – KRAFTWERK)
Pe lângă rădăcinile adânci ce ne pot defini arhitectura din noi, fac referire aici la Karl Gustav Jung la care face apel Gaston Bachelard în Poetica Spațiului cu privire la straturile profunde ale subconștientului nostru similar cu cele ale unui edificiu, aș adăuga importanța straturilor ce se sedimenteaza în urma experiențelor copilăriei.
Pentru mine au fost diverse și complementare.
Primii doi ani au fost la Cluj și mai ales în comuna LUNA; taică-meu construia pe acolo câte ceva ca inginer constructor (aeroportul…), maică-mea făcea dreptul în Cluj. Așa că am crescut la țară, la deal molcom, cu găini, porci și alte cele.
Următorii ani au fost în Timișoara, deși odată la doi-trei ani am schimbat locul, chiar dacă aproximativ în același cartier Elisabetin, situat la sud de Cetate și de canalul Bega. Și această parte de oraș are un țesut urban destul de compact, tipic central-european, cu străzi bine definite, cu piețe clar delimitate și ierarhizate. Cea în jurul căreia am gravitat ca și copil a fost Piața Lahovary, cum o știu vechii timișoreni, actualmente Bălcescu. În apropiere am făcut cei trei ani de cămin/grădiniță într-o clădire de colț cu curte, proiectată de Laszlo Szekely, iar în aceeași perioadă am locuit pentru cca 4 ani într-o vilă interbelică cu o mare terasă cu pardoseala tipică în șah, în alb și negru. Clădirea școlii în care am făcut clasele primare era chiar în piața Lahovary. Aceasta are și acum ca dominantă una dintre siluetele importante ale orașului, biserica catolică neogotică Adormirea Maicii Domnului, cu două turle înalte și ascuțite (fig. 2-3). Restul orașului de dincolo de Bega îl percepeam foarte departe, dar călătoriile într-acolo, la slujba de la Catedrala Ortodoxă din Centru duminica sau la gară să văd locomotivele, însoțit de bunicul meu, erau evenimente așteptate (fig. 4). Deci orașul de aici, cu piața sa principală, cu parcurile sale, cu zona studențească și terenul vechi de fotbal al echipei Știința, devenită apoi Poli, și orașul de dincolo, de peste canal, cu toate ale sale. Când am devenit mai autonom, mergând la înot la Industria Lânii sau la străbunica mea ce locuia în Piața Traian, am descoperit orașul și parcurgând inelul definit de tramvaiul 6 care prindea pe un parcurs circular cartierele importante – Elisabetin, Fabric, Cetate, Iosefin (fig. 5). Mă puneam întotdeauna lângă vatman, imediat în spatele lui - era altă perspectivă.
Dar ceea ce cred că m-a marcat la fel de mult au fost șederile cu bunicii mei la Văliug și Gărâna încă de pe la 3 ani, partidele de ski de pe Semenic începând de la vârsta de 6-7 ani (fig. 6) și, mai ales, vacanțele prelungite la Comănești, pe valea Trotușului. În comparație cu Timișoara plată și urbană, gospodăria rudelor mele unde eram ”parcat” an de an câte cel puțin o lună, se întindea de la Strada Pieții nr. 17 până în Trotuș. Era o succesiune de trei curți -spații generoase: cea de primire cu casa cu verandă în lemn în care era o bibliotecă minunată (fig. 7) și cu nucul uriaș sub care mâncam afară, cu garduri vii, etc., următoarea zgomotoasă și mocirloasă cu câine, porc, orătănii, etc., și a treia, livada întinsă până în mal. Iar vis-a-vis de Trotușul plin de bolovani (fig. 8,9), cu dorne, unde prindeam mreană vânătă și clean cu lăcuste, carii și chiar la vișină, era Goanța, muntele împădurit. Din nou, podurile, pe atunci din lemn, erau importante (fig. 10). Și acolo, devenit mai autonom, împreună cu verișori și alți copii, am descoperit și alte locuri, cum ar fi podul dublu sau triplu (auto, tren, mocăniță) ce traversa râul către Ghimeș, tot acolo stăvilarul de la Bacoșcă, tot soiul de locuri pe apă - Căsoaia, Țigancea – satul de romi Șupani, unde mergeam an de an să le duc cârlige de pescuit “suedeze” la amicii mei exotici, satul Asău sau brațul de la deal al Trotușului numit Ciobănuș, unde ne-am dus la păstrăv. În clasa a treia am început școala acolo - mătușa mea fiind profesoară de limba română a fost posibil pentru două-trei săptămâni. Tot aici, mai pe la 10-11 ani, am pus și eu mâna la cărat bolovani de râu de la Trotuș pentru fundațiile unei adăugiri la gospodăria rudelor mele, sau a trebuit să vopsesc gardul la stradă. La 13 ani am avut parte de un fel de călătorie mai specială: ne-am dus într-un grup în care eram încă singurul mai copil, până aproape de Piatra Neamț, în munții Tarcău, pe jos, iar la întoarcere am venit cu mocănița…ai mei au avut mari emoții, și acum când mai trec pe acolo, mătușa mea îmi amintește cât de “răpănos” m-am întors…Iar unchiul meu, ca șef de gară în Comănești, m-a cărat pe toată valea Trotușului cu trenul - motor albastru sau roșu, un fel de tramvai 6 pentru mine, dar la altă scară.
Nu în ultimul rând cred că au avut rolul lor și experiențele mai scurte ca timp petrecut, dar puternice datorită forței ambientelor. Mă refer aici la vacanțe repetate la Marea Neagră încă de pe la 5-6 ani (fig. 11) și mai ales la binomul București/Budapesta. Familia din partea tatălui, atâta câtă a scăpat din calea sovieticilor, s-a refugiat în țară, am avut ocazia târziu să văd locurile sale de baștină de dincolo de Prut, în 2013 avându-l ca ghid. În schimb familia mamei s-a întins de la București, unde am poposit de nenumărate ori până la Budapesta unde s-au stabilit surori ale bunicii mele materne. O experiență de cca o lună la începutul clasei a doua (1964) mi-a marcat copilăria. Lizi Neni, sora vitregă mai mare a bunicii mele, ne-a găzduit la ea, în apartamentul din vecinătatea ansamblului Gojdu și a Sinagogii din Pesta, plin de picturile în ulei ale soțului ei, Meszaros Jenö, pictor destul de cunoscut din școala Munkacsy. (fig. 12). Am stat în coasta lui tot timpul. Picta într-un halat de casă din mătase, mirosea a uleiuri peste tot. Am început și eu să desenez și să încerc tempera și acuarelă.
Cam așa s-au terminat primii șapte ani de «acasă», un acasă nomad, urmat de călătorii din ce în ce mai îndrăznețe, de la șederile prelungi în 2 Mai-ul anilor ’72 – ’73 și parcursul pe Dunăre de la Orșova la Tulcea (excursie organizată) la finele anului 3 de liceu (1974) la expedițiile cu rucsacul in spata din țările socialiste din studenție, etc.. Într-o conferință pe tema CĂLĂTORIEI susținută anul trecut pentru studenții la arhitectură de la Timișoara insistam asupra caracterului formativ al cunoașterii nemijlocite și nemediate, opusă celei virtuale.
Revenind la locurile relativ stabile ce m-au influențat, din punct de vedere al materialităților, Timișoara rămâne pentru mine în primul rând un oraș de ceramică aparentă, Clujul un oraș al pietrei, iar Comănești, locul meu de suflet, care de mult nu mai e cum îl știam, rămâne în amintirea mea prin dantelăriile de lemn ale caselor cu cerdac și ale verandelor generoase.
Cu ce am rămas? Cu spațiile urbane concave ale Timișoarei, cu sensibilitatea pentru praguri, punți și spații intermediare, cu atracția magnetică pentru cursuri de apă. Nu m-a mulțumit niciodată să înțeleg static arhitectura; citind în anul întâi Bruno Zevi, cu pledoaria sa pentru înțelegerea dinamică, în mișcare, a arhitecturii și atmosferelor sale (”Cum să înțelegem Arhitectura”, ed. Tehnică) m-am simțit foarte confortabil citind ceva parcă deja parțial știut.
(«Stardust » - Nat King Cole ; « Love me do » - The Beatles ; « Let’s Twist Again » - Chubby Checker, « Suflet Candriu de Papugiu » - Gica Petrescu )
În situația aceasta de dinamică și schimbare destul de repetată de domiciliu, a căuta singurătatea a devenit un reflex. Singur la părinți am avut norocul ca de pe la vârsta de 5 ani să am camera mea și chiar dacă am migrat de la o adresă la alta și de la 10 ani, în urma divorțului alor mei, au mai apărut sine die niște afini, mi-a fost respectat acest minim. Un minim de 10-12 mp, dar suficient. Chiar și în cei trei ani de studenție la arhitectură în București, în mare măsură am stat singur într-o cameră generoasă la etajul 1 la nr. 4 al Aleii Alexandru, o casă neo-românească acum restaurată și regenerată destul de îngrijit. Acolo am realizat primul proiect de concurs “japonez” al grupului nostru “underground” în vara lui 1980, dar în rest, cu mici excepții, liniște. Cu excepția câtorva ani de mariaj chinuit, singurătatea m-a urmărit preț de mulți ani după 1990, din care 15 ani într-un apartament de o camera (fig. 13,13a), fost al bunicilor materni. Am compensat cu călătorii dese, sunt anii de creștere ai biroului nostru Andreescu&Gaivoronschi, de realizare a lucrării de doctorat, de încercare de a reclădi o relație familială normală. Mi-am dorit mereu să construiesc ceva, dar nu singur, apartamentul cu o cameră îmi era absolut suficient. În anii 2008-2009 am reparat/regenerat casa de la Miniș, jud. Arad, în primul rând pentru mama și mătușa mea, fiind o veche proprietate de familie recuperată după peste 50 de ani de “Casa Partidului”. Mi-am pus problema unei navete, dar a rămas doar cu statutul unei case de vacanță. Povestea ei este pe larg istorisită în articolul “Ion’s House”, pag. 21-34 ale publicației CSAV – Vernacular 2 - Geografii picturale/Pictural geographies, ed. “Ion Mincu” 2016. (fig. 14,14a ). Prin 2009 a oprit pentru escala acolo Ana Maria Zahariade împreună cu familia și le-a plăcut atmosfera. În 2011 Pierre de Meuron aflat în vizită la noi împreună cu familia sa, însoțiți de Oana Stănescu, a fost mai circumspect, ar fi făcut altfel și mai scump…., dar i-au plăcut licorile din zonă (fig. 15).
O rudă mai energică chiar mi-a atras atenția că nu poți ca arhitect să nu-ți faci ceva al tău dacă vrei să ai credibilitate în fața clientelei tale.
(“One quiet night” - Pat Metheny, 2002)
1+1 Oedip 12 nu s-ar fi născut fără motivația clară de a dori să fim împreună. Partea noastră, apartamentul mai îngust, este dedicată partenerei și iubitei mele, de altfel este amenajată ca design interior de către ea. Ansamblul este compus din casa noastră cu etaj parțial care este cuplată cu alta pe parter, împreună realizând pe cât posibil un ansamblu coerent. Întregul proiect a fost inițiat ca un ansamblu familial împreună cu afinul meu Radu D., care a și construit ansamblul. Și-a vândut în final partea lui, noi rămânând împreună cu familia ce a cumpărat. Exersăm buna vecinătate, avem o pisică în comun, ne vizităm, etc., chiar dacă nu împărtășim aceleași gusturi în materie de amenajat grădinile noastre. Avem un loc în miezul ansamblului care în prima ipoteză era un atrium comun pe care în final l-am segmentat. O altă condiție fără de care nu aș fi investit este orientarea apartamentului nostru, având axa sa longitudinală pe axa est-vest. Această casă exprimă valori în care cred ca arhitect, le-am urmărit în bună măsură în toate proiectele mele:
- IMPORTANȚA SPAȚIILOR INTERMEDIARE - DIALECTICA CONTRARIILOR;
- INVERSIUNEA în PERSPECTIVA MĂRIMILOR, a VASTITĂȚII și MINIATURALULUI
în sensul DILATĂRII INTERIORITĂȚII și INTIMIZĂRII EXTERIORITĂȚII;
- DIALECTICA NATURII în RAPORT CU MEDIUL ARTIFICIAL;
-POIETICA LUMINII “SCOBIND” PENUMBRA, ÎNTUNERICUL, FUNCȚIA SA GNOMONICĂ LA INTERIOR;
-ARHITECTURILE ca DISPOZITIVE MENITE A PRIVI și ÎNRĂMA EXTERIORUL, a ABSORBI și REINTERPRETA în INTERIOR MESAJELE CERULUI, SOARELUI, VÂNTULUI, PLOII ȘI NINSORII, adică A FI “INSTRUMENTE MUZICALE”;
- A INTEGRA NATURA PRIN SPAȚII INTERMEDIARE;
-MAGIA ȘI SURPRIZA ARHITECTURII, în CAPACITATEA SA DE A ÎMBĂTRÂNI PRECUM INSTRUMENTELE MUZICALE NOBILE;
- VOCAȚIA MATERIALELOR NATURALE, PERISABILE.
Amplasamentul din sudul Timișoarei se găsește într-o zonă rezidențială cu clădiri joase, în majoritate de P+1. Spre deosebire de ansamblul realizat anterior alături (partiu repetitiv în oglindă) în 2014, a fost preferată o soluție asimetrică, respectiv o casă întinsă pe parter (cu destinatar incert) cuplată cu una cu parter extins și etaj parțial (cu destinatar cunoscut), așa cum explicam mai sus. Împreună alcătuiesc o compoziție unitară dinamică spre strada Oedip (est), cu accent pe colțul nord-estic, și o înfățisare mai diferențiată către curțile din spate (vest). (fig.16-26) Ansamblului îi este caracteristică o retorică discretă și mizează pe o vecinătate potrivită. (fig.27,28) Amândouă unitățile gravitează către o curte interioară ce oferă lumină și ventilație naturala, dar și prilej de atmosferă dinspre interior și un pătrat de cer la o cornișă de 3m înălțime. Plantația de bambus din interior animă acest miez ascuns. (fig. 37-39)
Asemănarea - câteva teme importante se regăsesc în ambele apartamente:
Diferența – diferă atât regimul de înălțime/organizarea spațială, cât și gazonul perfect al celui orizontal în contrast cu grădina sălbatică a celuilalt. (fig.35-44)
Apartamentul nostru P+1 pune în valoare axa est-vest, dilatând spațiile interioare prin perspective lungi la etaj și parter, accentuând caracterul oblic-ascensional al spațiului. Ferestre generoase întâmpină răsăritul ale cărui raze pătrund adânc în miezul casei la ambele niveluri, iar draperia de exterior ce mărginește spațiul intermediar către apus amplifică dinamic efectele vântului reflectând lumina la interior mai ales la apusul soarelui. (fig.45-47, 51-61)
Pentru toate spațiile este caracteristic designul integrat al mobilierului înzidit (dressinguri, băi, bucătărie, etc.).
Spațiul pe două niveluri al camerei de zi are calități acustice, dominat de corpul în L al bibliotecii. La fel și cel al “camerei de zi” exterioare ce continuă livingul, tavanul fiind de același tip, iar forma de pâlnie către exterior lasă impresia unei scene către grădină. Casa este primitoare, dar acustica către grădină nu a fost încă suficient exersată. (fig. 62-71)
Mai există un strat, pe care atunci când te gândești la arhitectura din sinea ta nu-l poți uita, anume cel al obiectelor memoriei, cele de design/mobilier independente sau cele ce țin de alte arte. Sunt obiectele ce-ți populează încet, încet universul. Și bineînțeles muzica, sonoritățile ce îmblânzesc spațiul și îi conferă patina invizibilă dar prezentă. Să încep, parcă citându-l pe Haruki Murakami, cu stația Accuphase, CD-playerul Revox și boxele OHM sau pick-up-ul Pioneer, nimic special sau foarte scump. Aș continua cu cele trei scaune Alt Deutsch, fotoliul modernist interbelic retapițat al bunicului matern sau scaunul de birou Tonet fabricat la Caransebeș prin anii ’30 al celuilalt bunic de la Chișinău. La supantă există o masă cu planșetă cumpărate în toamna anului 1979 la librăria Agenda din București și o ghitara semi-acustica LAG din 2012, tot din București, la care se adaugă la parter ghitara Hohner de toată ziua cumpărata la Oradea în 2003. Câțiva pereți așteaptă încă arta să-i învioreze, dar în acești câțiva ani de când ne-am mutat aici în plin șantier au apărut pe rând picturile sau fotografiile de familie, desene, uleiuri și acuarele, hărțile Timișoarei vechi din Preyer ed.1852, rățoiul de pe insula Rab, figurinele din Durban, etc.. (fig. 72-77)
Nu în ultimul rând merită să amintesc că în pandemie am sădit câțiva copaci, un platan și niște mesteceni, ce s-au alăturat vișinului sădit în timpul șantierului. A rezultat chiar și o vișinată, exclusiv din vișin. (fig.44)
Întorcându-mă înăuntru, soarele, cerul și vântul își manifestă prezența în diferite momente ale zilei, diferit în anotimpuri. Arhitectura este mai degrabă despre timp, durată, despre parcurs și destin. La solstițiul de iarnă, fix la ora 10:15 dimineața o rază de lumină cu o oblicitate apropiată de orizontală venind dinspre decupajele atriumului interior îmbrățișează o lucrare a pictorului Silviu Orăvițan. În 21 iunie, la solstițiul de vară, o rază de lumină oblică pătrunde prin luminator și la ora 10:15 înrămează pentru câteva secunde o mică icoană de la Meteora. (fig. 78-88)
(„In my life” – The Beatles, Rubber Soul; „Between the Times” – Knut Rossler-Johannes Vogt with Miroslav Vitous; Ralph Towner – SOLSTICE, 1975)
Caseta tehnică:
Arhitectura: prof.dr.arh. Vlad Gaivoronschi
Colab. as.dr.arh. Ovidiu Micșa
Design interior apt. P+1 și camerele exterioare: arh. Simina Cuc
Colab. Arh. Petra Boulescu, designer Carmen Sandescu
Structura: ing. Mișca Gherasim
The theme of the architecture we carry within/with us reminds me of a book I read a long time ago, Francis Fukuyama's "Our Posthuman Future". The pages dedicated to the dilemma of the heritage we are born with, the fundamental question of the existence or non-existence of an ancestral language and memory embedded in our genetic code, stayed with me. I think it is naive to consider that we are born with an empty "hard drive", but I am sure that what happens afterwards builds within us a defining universe. And the first things we do are to discover our own body, to sense its relationships with the surrounding world. Step by step, we come to discover our soul/spiritual body as well. The architecture within us is ultimately a multi-layered one, from animal reflexes to strong feelings, from archetypal memories to fabulations of the imaginary... Journeys of both the physical body and of the other body are essential. You can be Karl May or Marco Polo or both at the same time.
Referring to the doctrine of empathy, Rudolf Arnheim, in his work "Dynamics of Architectural Form" refers to Heinrich Wölfflin, quoting: "the organization of our own body is the form which determines our understanding of any physical body"... Perception and understanding of the fundamental elements of architecture – matter, shape, weight, gravitational force – all depend on lived experience... strong columns produce in us energy inflows, the width or narrowness of spatial proportions regulate our breathing. This is a specific perspective of Wölfflin inspired by psychological theories specific to his era. Referring to the phenomenon of symbolisation, Rudolf Arnheim pointed out that "The symbolic dimension is linked to the most elementary experiences of human life...", exemplified by the symbolism of a stairway which is ascending, vertical, rhythmic, overcoming weight, spirit overcoming time, etc.. Symbolisation is linked to the great archetypal structures such as vertical elevation, swallowing (the uterine cavity), and vertical rhythmicity.
Gilbert Durand, in "The Anthropological Structures of the Imaginary", deepens the themes of Gaston Bachelard's poetics of space: "...So <<from cellar to attic>> it is still the schemes of descent, excavation, involution and the archetypes of intimacy that dominate the images of the house. The house for reverie is never masonry, façade or roof; it remains a dwelling, and only for architectural aesthetics is it perverted into a wall alignment and the tower of Babel." But as an architect, you cannot help but wonder if the alignment or misalignment of walls, moreover, the cutouts, the spatial patterns, the proportions, the dialectics of opposites, from the binomial of light-darkness to that of presence-absence, the thresholds and the ascents/ descents cannot accommodate and inspire.
There have of course been major mutations in the way we relate to our own bodies and environment throughout history. Ernst Cassirer masterfully explores the difference between the simple organic figurative space and the double, representational space. We are currently in a moment of fundamental paradigm shift, the feeling and awareness of one's own corporeality is undergoing irreversible mutations. What seemed like science fiction to me almost 20 years ago in Fukuyama's book is taking shape, we are already at a new beginning defined as post-humanist. The traditional body, as defined by my congener Radu Dragan in his book "Lumile răsturnate" ("Worlds turned upside down") as centric, spherical, characterised by an up/down spatiality, is giving way to another model.
For over two decades, slowly but surely, the traditional, organic, sentient, even rationalized body model on the Renaissance-Modulor path has been replaced by a post-organic, non-gravitational, hybridized one – the unstable interface between ego and world, real and imaginary, project and reality. The valences of attic and cellar dissolve. Architecture becomes fluid, dematerialised and above all uprooted... The new model is no longer the anthropomorphic one, but one that generates unexpected, immeasurable and visceral architectures, hybrid territory between the real and the virtual, between the organic and the inorganic, between the digital and the genetic, architectures that seem to speak to other beings. Compared to when I wrote the article "Din Pivniţă până în Pod" ("From the Cellar to the Attic") in the DE ARHITECTURA magazine over 15 years ago, inspired by the new morphic-parametric architectures and by Mrs Palumbo's book (Maria Luisa Palumbo, "New Wombs. Electronic Bodies and Architectural Disorders", Birkhäuser 2000), the transition to post-humanism is now assumed, ideologised and thus enshrined. The traditional poetics of the cellar and the attic are increasingly giving way to "new supermodern forms of inhabitation in a bio-virtual environment, a world of infinite otherness", as I wrote then; I would now add that intelligent digital production systems (design+build / construction / manufacture) open up horizons to which are added a new understanding and interpretation of nature, the biological and climatic environment. (fig. 1, 1a)
THE ARCHITECTURE WITHIN US, as long as we have not yet "chipped" ourselves, we were born naturally and have no anti-gravity devices, is primarily centric and implies a space of the up-and-down type (from Jung to R. Dragan...). We remain faithful to the subconscious, to memories, and to a relatively predictable imaginary.
The environment full of mobility tends to unravel us, to enlarge us and split us apart.
The digital environment cancels distances and compresses time, challenges our psychological fragility, and risks becoming amnesiac in such a fast-paced world.
The new POST-HUMAN reality is repositioning us ethically, and not only in relation to the natural environment.
("WE are the Robots" – KRAFTWERK)
Other than the deep roots that can define the architecture within us, I refer here to Karl Gustav Jung, to whom Gaston Bachelard appeals in the Poetics of Space regarding the deep layers of our subconscious similar to those of an edifice, I would add the importance of the layers that sediment from childhood experiences.
For me they were diverse and complementary.
My first two years were spent in Cluj and especially in the village of LUNA; my father was building something there as a construction engineer (the airport), my mother was studying Law in Cluj. So I grew up in the countryside, among gentle hills, with chickens, pigs and the rest of country life.
The next few years were spent in Timişoara, although every two or three years we changed location, even if roughly in the same Elisabetin district, south of the Cetate district and the Bega canal. This part of the city also has a fairly compact urban fabric, typical of central Europe, with well-defined streets, clearly outlined and hierarchised squares. The one around which I gravitated as a child was Lahovary Square, as the old Timişoara people knew it, currently called Bălcescu. Nearby I spent my three years of nursery school/kindergarten in a corner building with a courtyard, designed by Laszlo Szekely, and during the same period I lived for about four years in an interwar villa with a large terrace with a typical black and white chequered floor. The school building where I attended primary school was right on Lahovary Square. It is still dominated by one of the city's important landmarks, the neo-Gothic Catholic Church of the Assumption of the Virgin Mary, with two tall, pointed spires (fig. 2-3). The rest of the city beyond the Bega I perceived as being very remote, but trips there, to Mass at the Orthodox Cathedral in the city centre on Sundays, or to the train station to see the locomotives, accompanied by my grandfather, were much-anticipated events (fig. 4). So the city here, with its main square, its parks, the student campus and the old football pitch of the Știința team, which later became Poli, and the city beyond, across the canal, with all of its own. When I became more independent, going swimming at the Industria Lânii pool, or visiting my great-grandmother in Traian Square, I discovered the city and also the ring defined by tram nr. 6, which covered in its circular route the important districts – Elisabetin, Fabric, Cetate, Iosefin (fig. 5). I always sat next to the driver, immediately behind him – it was a different perspective.
But what I think has marked me just as much were the stays with my grandparents in Văliug and Gărâna from the age of three onwards, the skiing on the Semenic mountain from the age of 6-7 (fig. 6) and, especially, the extended holidays in Comănești, on the Trotuș valley. Compared to flat, urban Timișoara, my relatives' household, where I was "parked" for at least a month every year, stretched from 17 Strada Pieții to the river Trotuș. It was a succession of three generous courtyards: the first one with a house with a wooden veranda in which there was a wonderful library (fig. 7) and a huge walnut tree under which we ate outdoors, with hedges and so on, the next one noisy and muddy, with dogs, pigs, sheep, etc., and the third one, the orchard stretching down to the river bank. And opposite the boulder-strewn Trout (fig. 8,9), with whirlpools, where we caught barbels and chubs using grasshoppers, mealworms and even cherries, was Goanța, the wooded mountain. Again, bridges, then made of wood, were important (fig. 10). And there, having become more autonomous, together with cousins and other children, we discovered other places, such as the double or triple bridge (car, train, narrow-gage railroad) that crossed the river towards Ghimeș, also there the dam at Bacoșcă, all sorts of places on the water – Căsoaia, Țigancea – the Roma village of Șupani, where I used to go every year to take "Swedish" fishing hooks to my exotic friends, the village of Asău or the hillside arm of the Trotuș called Ciobănuș, where we went trout fishing. In the third grade I started school there – my aunt was teaching Romanian there, and they allowed me in for two or three weeks. Also here, when I was about 10-11 years old, I helped carry river rocks from the Trotuș for the foundations of an addition to my relatives' household, and at some point I had to paint the fence. When I was 13 I had a more special kind of trip: we went in a group in which I was the youngest, close to Piatra Neamţ, in the Tarcău Mountains, on foot, and on the way back we travelled by narrow-gauge train... My parents were quite worried, and even now when I pass by there, my aunt reminds me how "filthy dirty" I returned from that trip... And my uncle, who was the station master in Comănești, took me along with him all over the Trotuș valley by train – blue or red engine, a kind of tram nr. 6 for me, but on a different scale.
Last but not least, I believe that the shorter experiences in terms of time spent, but powerful due to the strength of the environment, also played their part. I am referring here to repeated holidays to the Black Sea since the age of 5-6 (fig. 11) and especially to the Bucharest/Budapest binomial. The family on my father's side, as many of them as escaped the Soviets, took refuge in Romania, and later I had the opportunity to see his native places beyond the river Prut in 2013, with him as a guide. On the other hand, my mother's family stretched from Bucharest, where I stayed many times, to Budapest where my maternal grandmother's sisters had settled. An experience of about a month at the beginning of second grade (1964) marked my childhood. Lizi Neni, my grandmother's elder half-sister, hosted us in her apartment next to the Gojdu complex and the Pest Synagogue, full of oil paintings made by her husband, Meszaros Jenö, a fairly well-known painter from the Munkacsy school. (fig. 12). I was sitting by his side all the time. He was painting while wearing a silk dressing gown, and the smell of oil colours was everywhere. I started drawing myself, and tried my hand at tempera and watercolour painting.
This is how the "seven years of childhood" ended, spent in a nomadic "home", followed by more and more daring trips, from the long stays at the seaside at 2 Mai in '72 - '73 and the voyage on the Danube from Orșova to Tulcea (an organized trip) at the end of the third year of high school (1974) to the backpacking expeditions in the countries of the socialist block during my student years, etc. In a lecture on TRAVEL held last year for architecture students in Timișoara, I insisted on the formative nature of direct and non-mediated knowledge, as opposed to virtual knowledge.
Returning to the relatively stable places that have influenced me, in terms of materiality, Timişoara remains for me primarily a city of apparent ceramic decoration, Cluj a city of stone, and Comănești, the place dearest to my soul, which is no longer as I knew it, remains in my memory through the wooden lacework of the houses with their porches and generous verandas.
What am I left with? With the concave urban spaces of Timișoara, the sensitivity for thresholds, bridges and in-between spaces, the magnetic attraction to waterways. I was never satisfied with a static understanding of architecture; reading Bruno Zevi in my first year, with his plea for a dynamic, moving understanding of architecture and its atmospheres ("Architecture as Space. How to Look at Architecture"), I felt very at ease, because I was reading something I already partially knew.
(«Stardust » - Nat King Cole ; « Love me do » - The Beatles ; « Let’s Twist Again » - Chubby Checker, « Suflet Candriu de Papugiu » - Gica Petrescu )
In these circumstances of dynamic and repeated changes of residence, seeking solitude has become a reflex. Alone with my parents, I was lucky enough to have my own room from the age of five, and even though I moved from one address to another and from the age of ten, following my parents' divorce, and distant relatives occasionally dropped in unannounced, this minimum was respected. A minimum of 10-12 sqm, but enough. Even during my three years as an architecture student in Bucharest, I largely lived alone in a generous room on the first floor at no. 4 Aleea Alexandru, a neo-Romanesque house now restored and regenerated quite neatly. It was there that we did our first "Japanese" competition project for our "underground" group in the summer of 1980, but otherwise, with small exceptions, it was quiet. Except for a few years of tormented marriage, solitude followed me for many years after 1990, of which 15 years in a one-room apartment (fig. 13,13a) formerly belonging to my maternal grandparents. We compensated with frequent travel, those were the years of growth of our Andreescu&Gaivoronschi practice, of doing my PhD thesis, of trying to rebuild a normal family relationship. I always wanted to build something, but not on my own, the one-room apartment was absolutely enough for me. In 2008-2009 I repaired/revived the house in Miniş, Arad county, primarily for my mother and aunt; this was an old family property recovered after spending more than 50 years as a holiday residence for Communist party members ("Casa Partidului"). I was contemplating commuting from there, but the house remained only with the status of a holiday home. Its story is extensively recounted in the article "Ion's House", pages 21-34 of CSAV - Vernacular 2 - Geografii picturale/Pictural geographies, Ion Mincu, 2016 (fig. 14,14a ). In 2009 Ana Maria Zahariade and her family stopped there for on overnight stay and they liked the atmosphere. In 2011 Pierre de Meuron, visiting us with his family, accompanied by Oana Stănescu, was more circumspect, he would have done things differently, and with more expense...., but liked the liquors of the area (fig. 15).
A more outspoken relative of mine even pointed out to me that, as an architect, you can't expect to not build something for yourself and have credibility with your clientele.
("One quiet night" - Pat Metheny, 2002)
1+1 Oedip 12 would not have been born without the clear motivation of wanting to be together. Our part, the narrower apartment, is dedicated to my partner and girlfriend, in fact she did the interior design. The ensemble is composed of our part-storey house which is coupled with another on the ground floor, together forming as much as possible a coherent whole. The whole project was initiated as a family ensemble together with my relative, Radu D., who also built the ensemble. He eventually sold his part, and we are living there together with the family who bought it. We practice good neighbourliness, have a shared cat, visit each other, etc., even if we don't share the same taste in landscaping our gardens. We have a place in the core of the complex that in the first hypothesis was intended as a shared atrium, but which we eventually segmented. Another condition without which I would not have made the investment is the orientation of our apartment, with its longitudinal axis on the east-west axis. This house expresses values that I believe in as an architect, which I have pursued to a great extent in all my projects:
- THE IMPORTANCE OF INTERMEDIATE SPACES - THE DIALECTIC OF OPPOSITES;
- INVESTMENT IN THE PERSPECTIVE OF THE MEASURES, VASTNESS and MINIATURALITY
in the sense of the DILATION OF INTERIORITY and the INTIMISATION OF EXTERIORITY;
- DIALECTICS OF NATURE IN RELATION TO THE ARTIFICIAL ENVIRONMENT;
- THE POETICS OF LIGHT "CARVING" THE PENUMBRA, THE DARKNESS, ITS GNOMONIC FUNCTION WITHIN;
- ARCHITECTURES as DEVICES INTENDED TO WATCH AND FRAME THE OUTSIDE, TO ABSORB AND REINTERPRET INTO THE INSIDE THE MESSAGES OF THE SKY, THE SUN, THE WIND, THE RAIN AND THE SNOW, i.e. TO BE "MUSICAL INSTRUMENTS";
- INTEGRATING NATURE THROUGH INTERMEDIATE SPACES;
- THE MAGIC AND SURPRISE OF ARCHITECTURE, in ITS CAPACITY TO AGE LIKE NOBLE MUSICAL INSTRUMENTS;
- THE VOCATION OF NATURAL, PERISHABLE MATERIALS.
The site in the south of Timișoara is located in a residential area with low buildings, mostly of ground floor + 1. In contrast to the ensemble previously built next door (repetitive mirrored partition) in 2014, an asymmetrical solution was preferred, i.e. a ground floor extended house (with uncertain addressee) coupled with an extended ground floor and partial floor (with known addressee), as explained above. Together they form a dynamic unitary composition towards Oedip Street (east), with an emphasis on the north-east corner, and a more differentiated appearance towards the rear courtyards (west). (fig.16-26) The ensemble is characterised by a discreet rhetoric and relies on an appropriate neighbourhood. (fig.27, 28) Both units gravitate towards an inner courtyard that provides natural light and ventilation, but also provides an atmospheric interior and a square of sky at a 3m high cornice. Indoor bamboo planting enlivens this hidden core. (fig. 37-39)
Similarity – several important themes are found in both apartments:
The difference – both the height/spatial arrangement and the perfect lawn of the horizontal one in contrast to the wild garden of the other differ. (fig.35-44)
Our Gf+1 apartment emphasizes the east-west axis, dilating the interior spaces through long perspectives on the upper and ground floors, emphasizing the sideways-ascending character of the space. Generous windows welcome the sunrise, whose rays penetrate deep into the core of the house on both levels, and the exterior curtain bordering the intermediate space towards the sunset dynamically amplifies the effects of the wind reflecting the light inside especially at sunset. (fig.45-47, 51-61)
For all the spaces the integrated design of the built-in furniture (closets, bathrooms, kitchen, etc.) is characteristic.
The two-level living room space has an acoustic quality, dominated by the L-shaped body of the bookcase. So does the outer 'living room which is an extension of the living room, as the ceiling is of the same type and the funnel shape directed towards the exterior gives the impression of a scene opening onto the garden. The house is welcoming, but the acoustics towards the garden have not yet been sufficiently practiced. (fig. 62-71)
There is another layer, which when you think about architecture in your heart you can't forget, namely that of objects of memory, independent design/furniture items or items related to other arts. These are the objects that slowly, slowly populate your universe. And of course music, the sounds that sweeten the space and give it an invisible but present patina. Let me start, as if quoting Haruki Murakami, with the Accuphase mixer, the Revox CD-player and the OHM speakers or the Pioneer pick-up, nothing special or very expensive. I would continue with the three Alt Deutsch chairs, my maternal grandfather's re-upholstered inter-war modernist armchair and the Tonet office chair made in Caransebeș in the 1930s, belonging to my other grandfather, the one from Chişinău. In the interior mezzanine there is a table with a drawing board bought in the autumn of 1979 at the Agenda bookshop in Bucharest and a LAG semi-acoustic guitar from 2012, also from Bucharest, plus on the ground floor the Hohner everyday guitar bought in Oradea in 2003. Some of the walls are still waiting for art to brighten them up, but in the few years since we moved here in the middle of the construction process, paintings or family photographs, drawings, oil paintings and watercolours, old Preyer's 1852 maps of Timișoara, the duck from the island of Rab, the Durban figurines, etc... have appeared one by one (fig. 72-77).
Last but not least it is worth mentioning that during the pandemic we planted a few trees, a plane tree and some birch trees, to keep company to the cherry trees planted during the construction. The latter even contributed to a cherry liqueur, made exclusively from their fruit. (fig.44)
Returning inside, the sun, sky and wind make their presence felt at various times of the day, differently in each season. Architecture is more about time, duration, about journey and destiny. At the winter solstice, at exactly 10:15 in the morning, a ray of light with a near-horizontal angle coming from the cutouts of the inner atrium embraces a work by the painter Silviu Orăvițan. On 21 June, at the summer solstice, an oblique ray of light penetrates through the skylight and at 10:15 frames for a few seconds a small icon from Meteora (fig. 78-88).
("In my life" – The Beatles, Rubber Soul; "Between the Times" – Knut Rossler-Johannes Vogt with Miroslav Vitous; Ralph Towner – SOLSTICE, 1975)
Technical notes:
Architecture: prof. arch. Vlad Gaivoronschi, PhD
collab. arch. Ovidiu Micşa, PhD
Interior design for apartment. P+1 and exterior rooms: arch. Simina Cuc
collab. arch. Petra Boulescu, designer Carmen Sandescu
Structure: eng. Mişca Gherasim© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
