Bogdan Ghiu

Colocviile de vară Arhitext, 20 iulie 2025

Pe scări, cea mai sigură e urcarea.

– 1 (spiritul scării, scara de serviciu)

Expresia franțuzească „avoir l’esprit d’escalier” înseamnă „a-ți veni o replică strălucită sau un răspuns perfect abia după ce conversația în care ar fi trebuit să le plasezi s-a încheiat”. Altfel spus, a-ți da seama ce ar fi trebuit să spui abia după ce părăsești încăperea, adesea în timp ce cobori scările. Expresie atribuită lui Denis Diderot etc.

Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre scară și scări pur și simplu, pe toate scările.

Scara lui Iacob, de pildă, e échelle, scăriță mobilă, portabilă, uzuală, gospodărească, meseriașă, nu escalier, scară construită. Escalier e materială, solidă și grea, ridicare la scară (spre abstractizare) a lui échelle, care e utilitară și (adică, deci) spirituală. Scara spirituală nu e scara arhitecturală. Dar cea din urmă tinde spre cea dintâi.

Scările erau utilitare, lipite/sprijinite de ziduri/pereți. După care au înnebunit și au luat-o razna: s-au autonomizat și au crezut că pot să zboare (făcându-se elice). S-au separat de construcții în pompoase (monumentale) / secrete. I-au înnebunit pe arhitecți, și nu numai. Scările înnebunesc: ele însele și pe unii. Scările sunt intens visate.

Azi scările sunt ascunse. Au dispărut. Istoria arhitecturii este o istorie a scărilor, monumentale sau secrete, dar culmi de ingeniozitate și de tehnică de connstrucție care au transformat scările însele, în sine, în tehnici: de putere sau de apărare. Post-istoria arhitecturii este aceea a dispariției scărilor. 

Scările sunt, astăzi, disimulate, retrase, reduse: ca să nu dea idei de ascensiune. Nu mai există decât (ca) „scări de serviciu”. Sau de urgență, de evacuare, de salvare. Dar nu mai apar, nu mai întruchipează și simbolizează, și nu mai rezolvă nimic. Au devenit impracticabile: cine mai merge azi pe scări, pe jos? E de rușine. Azi pentru ascensiune avem ascensoare. Cine ajunge la ele. Căci nu mai există scări.

0

S-o luăm treptat, treaptă cu treaptă: ca pe drum. Scara: ca și cum drumul ar putea să continue ca pe pământ (Pământ). Dar părăsind și pentru a părăsi, tocmai, pamântul/Pământul, solul. Pentru a ne lua zborul. 

Tocmai, scara = imposibilitatea zborului. Și totuși, salt, gol.

Totul e să ajungem până la scară. Să nimerim scara. Să ajungem la prima treaptă măcar, acolo unde începe urcușul, ascensiunea organizată, raționalizată – dar care nu urmează imediat, este drum lung până la scară, și trebuie poate chiar să sari, să zbori ca să ajungi la scară, să te agăți de scară, și să începi, eventual, urcușul – sau coborâșul.

Voi bate deci pasul pe loc, treaptă cu treaptă.

După „În fața legii” (în fața „Porții Legii”) a lui Kafka, în dreptul scării. Dacă nu chiar, și mai exact, în căutarea scării.

Atacuri, încercări repetate de evadare spre scară. Sau din scară, din scalaritate.

1

Scara are ceva oniric și poate incita la ceva psihotic. 

Întrebare (poate doar pentru mine însumi): de ce, când ne gândim la scară, avem în vedere doar urcușul, ascensiunea, suișul, nu și coborâșul, coborârea, „descensia”? Oare pentru că simțim, ni se pare, ni s-a spus și ni se tot spune că suntem deja jos, căzuți, și că nu avem decât a urca sau a stagna, dar nu la un nivel zero, ci în subsol, beci, pivniță – Cavernă, Peșteră? Sub? 

Sub ce? Sub scară. Loc de ascundere (în filmele sau scenele de groază). Sub scară.

Or, ideea invizibilității în legătură cu scara se va dovedi, „tehnic”, o sub-supra-temă (sau infra-supra-temă) freatică importantă în istoria construirii scărilor. Sper să ajung până la ea. Sau să n-o uit.

În căutarea scării: pe orizontală, dar și pe verticală. Pentru că, cvasi-psihotic, una dintre ideile nebunești (iar scara, vom vedea, e nebunie), una dintre imaginile-senzațiile care mă urmăresc – dar care i-a urmărit pe nu puțini (este vorba, deci, poate, de onirism livresc) – este că, la cel puțin la unul dintre capete, dacă nu la ambele, scara nu se sprijină pe nimic: nici sus, nici jos. Scara plutește, zboară, e în gol, și trebuie să sari sau să zbori ca să ajungi să poți să urci rațional, treptat, organizat și organic, amenințat fiind însă permanent cu căderea, să cazi: adică să recazi în starea căzută „de bază”, minus-zero.

Impresia, onirică, de capcană: de a nu avansa, de a te învârti în cerc. 

Nu știu dacă voi nimeri scara, dacă voi ajunge până la scară. Știu, deja, că  pentru a ajunge până la scară și pe scara însăși trebuie să zbori, să sari – pe fond de cădere, de abis.

Nu mai aștept deci, și nu mai sper. Sar, zbor, spun direct.

A zbura în cerc, a înainta doar în cerc (ca proiectilul: balistic): scara însăși, în elice. Scara nu e dreaptă. Nu e drum drept. Scara e cheie barocă. Scara e nebunie.

Principiul scării (de precizat: a scării construite, al visului realizat): elice și cheie a casei (palatului).l

Construirea scării presupune multă, desăvârșită, secretă artă și tehnică, dar scara însăși e tehnică: de zbor, de ascundere, de invizibilizare, de apărare. Chiar urcând așadar, scara de fapt coboară, e regresivă. Pentru că e onirică și cvasi-psihotică. 

Pe scări, în secret, între etaje (etape), simultan (în același timp), fără a fi văzuți și a ne vedea unii pe alții: idealul arhitectonic al scării. Scara presupune tehnică și este tehnică. Război construit. Scara-mască.

2 

Scări fără scară. Nu se poate trece uman, cu pasul, de la o treaptă la alta, de la o scară la alta. Scara e treapta. Nu se poate trece de la o scară-treaptă la alta cu pasul. Scările-trepte sunt incomensurabile. Între paliere: zborul, saltul, căderea abstractizării, a abstractului.

La propriu, în loc ca arhitectura să corecteze scalaritatea, e invers: aceasta abstractizează arhitectura. 

Arhitectura contemporană nu mai are nevoie, nu mai are, nu mai presupune scări, trepte (iluzia lor: scara e o imagine) între niveluri. Dar a avut vreodată?

Azi: arhitectură a ascensorului (sau scării rulante). Ascensiunea nu mai este posibilă treptat, „scărar”, scalarul a ucis scărarul.

Metafora religios-culturală a scării. Scara socială. Scara puterii. Scara ca etalare arhitecturală a puterii, ca tehnică de construire, de edificare a puterii.

2.1

E o întâmplare că în română scara numește și scara, și scara, și scărarul, și scalarul, că ascunde (în elice, ca la celebrul Chambord) scara în scară, scara, scării, scalaritatea abstract-incomensurabilă în scara construită, dar tot mai de domeniul trecutului, al monumentalului muzeal, scările dispărând astăzi, adică abstractizându-se și resorbindu-se în scalaritate, după ce, invers, o reprezentaseră, o simbolizaseră, îi dăduseră trup?

Ce legătură, deci, între scară și scară? Adică între escalier și échelle, sau între staircase/stairway și scale? Etimologic și istoric e clar, atestat, documentat. Nu mai puțin misterios și provocator, totuși.

Adică, de exemplu, de ce foarte concreta, mobila, modesta échelle pe de o parte este lăsată în urmă, arhitectural-istoric (scările construite sunt, azi, istorie, scările țin de istoria arhitecturii), de escalier, dar „revine în forță”, abstract-globalizant ca scală?

Sărind (în gol), neoliberal, scala a înghițit scara, între trepte nu se mai urcă, ci se sare, zboară sau cade, însăți noțiunea de treaptă este, prin urmare, caducă, deci și de cea de scară. Nu ne rămân, în gol, decât fie scara mobilă, casnică, uzuală, fie scala abstractă: ambele échelle, nu escalier. Scări fără scară. Și fără trepte. Construcția ca deconstrucție în act.

Să construiesc, deci, întâmplarea, singularitatea, în limba română ca istorie, scara-scară. O fericită întâmplare care, în limba română, denunță, arată, (de)construiește comunul mascat, saltul fără trepte dintre scară și scară: treapta sau meta-scara lipsă dintre scări.

2.2

Non-arhitectură (unii au spus, foarte bine, an-arhitectură: sunt gelos pe acest pionierat adamic), azi, „scalară”, fără scări, doar cu scară. Renunțarea, aruncarea în desuetudine, în obsolescență (programată), a scării-drum cu trepte-pas, și privilegierea ascensiunii-ascensor, a urcării-zbor (în cădere: zborul e tehnică de navigație pe fond de gravitație).

Arhitectură, azi, fără scări și scări, azi, fără trepte. Dominație a scalei, a scalarității. Lipsa de măsură, incomensurabilitatea scalelor care nu sunt trepte, a diferențelor de scară. Diferențele nu mai sunt doar de treaptă (socială), ci de scală, între scale nu mai există scări. Imposibilizarea scării și a treptelor, a treptatului.

(Ce scandal trans-istoric, totuși, deja: imaginarea societății ca scară cu trepte! Dar măcar, poate, exista scară, existau trepte, era cu putință drum.)

Ascensiunea treptată a devenit imposibilă, din cauza prăpastiei scalare, de scară, dintre scări.

3

Dar dacă, de fapt, arhitectura, utopie distopică fiind prin esență, a mascat, construind cu virtuozitate scări, faptul abia astăzi, apocaliptic, dezvăluit și construit, al imposibilității (construirii) scărilor, a faptului că scara, deși organizează și afectează trepte, elidează abisul, prăpastia, deci necesitatea zborului, a virtuozității acrobatice a utilizării căderii?

Istoria istorică (a succesivului și treptatului) va fi fost, prin urmare, treptată, organizat, rațional, tehnic, construit, arhitectural scărară, în vreme ce istoria post-istorică (a simultanului și fulgerătorului) nu poate fi decât scalară, fără scări și fără trepte.

Multe salturi, goluri, abisuri în ideea de scară. Trebuie să sărim sau să știm să cădem, să folosim (a-moral, post-moral) căderea însăși ca virtute (prezentul). În locul arhitectonic, tehnic construitelor scări-escalier, combinația incomensurabil-disociativă, cu abis intim, presupus și asumat, dintre échelle-scală și échelle-scăriță portabilă, uzuală, domestică, pre-arhitecturală. Între scări (scală), cu scărița în spate (ca un coșar). Cam așa ne văd, azi.

Trebuie să sărim sau să cădem, scările nu mai sunt asigurate între scări, trebuie să ne cărăm scările, scărițele, să cărăm scara cu noi, scările nu mai sunt date, construite, organizate, puterea își ascunde scara de dominație în lipsa scărilor. În lipsa scărilor înghițite de scalar, scărițe mobile, pliante, portabile. Utilitar-spirituale.

Dominație a abstractului asupra concretului. Meta-saltul concret-abstract, imposibil cu scărița. Între échelle-scală și échelle-scăriță, nicio scară, gata cu iluzia sau permisivitatea arhitecturii „istorice”, care, monumentalizând puterea, oferea măcar iluzia treptatului.

4

Se impune deci contra-scara. Pentru că scara e oricum contra a ceva, se sprijină, dublu (de fapt triplu, sau chiar necunoscut multiplu: lateral), pe ceea ce își propune să unească, să pună în legătură. 

Magic, pentru că tot, cu scara, plutim în onirism, utopie și cvasi-psihotic, pornind de la scară, să-i (re)construim suporturile, capetele: adică lumea. Scara a fost dintotdeauna, arhitectural, tehnică de punere în comunicare (pe dinăuntru sau pe dinafară, ostentativ sau ascuns, eminamente baroc deci) a unor etaje, paliere sau niveluri care păreau sau erau postulate ca fiind date, pre-existente, scările au părut a fi întotdeauna adăugate, ulterioare, soluționare tehnică a unor diferențe de nivel ontologice sau ontologizate, arhitecții au fost magicienii legării nivelurile prin scări, de aici extraordinara inventivitate a scărilor, care au devenit la un moment ornamente în sine. 

Tot de aici, trecerea de la „banala” scară romană sprijinită de ziduri și de pereți, la nebunia elicei: scara ca zbor (mai degrabă secret) în sine, scara astfel construită fiind deja compatibilă cu cea spirituală. Vezi extraordinarul articol „Escalier” al lui Eugène Viollet-le-Duc din Dictionnaire raisonné de l’architecture française du XI^e au XVI^e siècle (B. Bance, 1861, vol. 5, pp. 287-331). 

Între spiritualizarea (istorică) a scării și abstractizarea (post-istorică, scalară) a scării – nicio scară, fără trepte. 

Înconjurați de abis, între scală și scăriță, dublu contra, să re-construim, cu aceeași infinită virtuozitate și ingeniozitate ca a arhitecților „istorici” (și ai istoriei), dublul sprijin al scării (dintre scări): Cerul și Pământul, și pneuma scării dintre. Invers, sprijinindu-se pe o dublă absență, scara rămasă în aer, singura existentă. Singura punte.

Fără lume și fără cosmos, nu mai avem decât scara. 

Noi suntem scara. Să nu ne sărim.

5 (glose; fișe; preliminarii regăsite, de relansare)

Scara e nebunie, delir, raționalitate barocă, a eficienței prin și pentru ascundere. 

Marile scări istoric-arhitecturale sunt rațional-delirante: fantastice. 

Există un delir, o nebunie, un exces al scărilor – nu doar al celor visate, ci în primul rând al celor construite. Delir și nebunie contrabalansate, „corectate”, „reparate”, azi, de dispariția lor. Supra-economie (psihică) a scărilor.

Dar scările aveau oricum vocație de a fi și secrete, disimulate: de a manifesta disimulând, în același timp. 

Scări ridicate la scară: scara puterii și scara spirituală.

Orașul, adică aglomerarea, economia spațiului și, deci, necesitatea construirii pe verticală, au amplificat nebunia scărilor. 

De fapt, nu e nevoie de scară, scara e aruncată sau sărită. Doar într-o lume închipuit ierarhizată apare necesitatea tehnico-fantasmatică a scării constructibile.

Simptome, patologii: aruncarea scării și scara incompletă. Scara în aer.

Falsa (promisiune de) accesibilitate a scărilor versus scări impracticabile.

Scara-prag (protocol): ospitalitate, ieșire în întâmpinare, gazda coboară, oaspetele urcă, se întâlnesc pe scară. Scara ca loc de întâlnire (între niveluri). Pentru ca unul să poate să urce, celălalt trebuie să coboare, să-i iasă în întâmpinare. Scara e întâlnirea dintre niveluri, dintre trepte.

Scara: diagonală în spirală, trecere fals orizontală (în ciclism se spune „fals plat”) pe verticală, negociere între orizontală și verticală.

Bernard Tschumi: cele 26 de „Folii” roșu aprins, cu scări elicoidale: manifestă nebunia scării.

Scara zboară: scara elicoidală, scara-elice. 

Scara adăugată (pe dinafară sau pe dinăuntru), autonomizarea scării.

Scara-iluzie și încurajare: putem urca! Putem ajunge (mai) sus!

Scara-teatru baroc „în care fiecare este în același timp actor și spectator” (Jean Guillaume).

Dispariția „marii scări”, nu doar a palatelor princiare, ci și a clădirilor publice republicane: înnobilare și accesibilitate. 

Viollet-le-Duc (art.cit.): „Les architectes, devenus très-habiles traceurs-géomètres dès la fin du   XIII siècle, trouvaient dans la composition des escaliers un sujet propre à développer leur savoir, à exciter leur imagination. Leur système de construction, leur style d’architecture se prêtait merveilleusement à l’emploi de combinaisons compliquées, savantes, et empreintes d’une grande liberté”; „D’une nécessité de construction ces architectes ont fait ici, comme partout, un motif de décoration”; „de toutes les parties de la construction des édifices ou maisons particulières, l’escalier est celle qui demande le plus d’adresse et d’étude, surtout lorsque, comme il arrivait souvent dans les villes et même les habitations seigneuriales du moyen âge, on manquait de place”; „Lorsqu’on voulait fermer d’un coup toutes les portes des étages, il suffisait de faire faire un quart de cercle au cylindre en tournant le noyau sur son axe. Ces portes se trouvaient donc masquées […] et les personnes qui l’auraient franchi pour pénétrer dans les appartements, trouvant une muraille en face les ouvertures pratiquées dans le cylindre, ne pouvaient deviner la place des portes véritables correspondant à ces ouvertures lorsque l’escalier était remis à sa place. Un simple arrêt posé par les habitants sur l’un des paliers empêchait de faire pivoter cette vis. C’était là un moyen sûr d’éviter les importuns”.

[„Arhitecții, care au devenit foarte pricepuți desenatori-geometri încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea, găseau în compoziția scărilor un subiect potrivit pentru a-și dezvolta cunoștințele și a-și stimula imaginația. Sistemul lor de construcție și stilul lor arhitectural se pretau de minune utilizării combinațiilor complicate, savante, și marcate de o mare libertate”; „Dintr-o necesitate de construcție, acești arhitecți au făcut aici, ca pretutindeni, un motiv decorativ”; „dintre toate părțile construcției clădirilor sau a caselor particulare, scara este cea care necesită cea mai mare îndemânare și studiu, mai ales atunci când, așa cum se întâmpla adesea în orașe și chiar în locuințele senioriale din Evul Mediu, lipsea spațiul”; „Când se dorea închiderea simultană a tuturor ușilor de la etaje, era suficient să se facă un sfert de cerc cu cilindrul, rotind miezul pe axul său. Astfel, aceste uși erau ascunse […] și persoanele care ar fi intrat pentru a pătrunde în apartamente, găsind un perete în fața deschiderilor practicate în cilindru, nu puteau ghici locul ușilor reale corespunzătoare acestor deschideri atunci când scara era pusă la locul ei. Un simplu opritor pus de locuitori pe unul dintre paliere împiedica rotirea acestui șurub. Era un mijloc sigur de a evita intrușii”.]

Economie de spațiu, nevoie de apărare, scara ca armă, ca dispozitiv defensiv: nebunie. Virtute constructiv-defensivă a scării. 

Ar trebui, poate, să regăsim această nebunie barocă a scării. Să reîncepem să construim, cu toate puterile imaginației, scări. Care să ne apere, ca oameni-scară între etajele și nivelurile lumii, și pentru a re-materializa, astfel, și Pământul, și Cerul: capetele scării.

Contra-scara contra scalei.   

Scările nu sunt date, trebuie inventate și fabricate.

(Re)construcția de scări ne va reda puterile fanteziei și ale priceperii. Altfel spus, o parte din, o scară, o punte către tehnica pe care am pierdut-o, din care ne-am întrerupt.

6 (post scriptum; ésprit d’escalier: idei de pe urmă, de reținut)

A. Neapărat, făcând legătura cu traducerea: Turnul Babel ca hybris, ca scară fără trepte, turnurile ca scări fără trepte, construcții-ascensor, acces direct în gol, căci oricum Dumnezeu nu poate fi ajuns – astfel –, și nu dărâmă El Turnul, ci îl lasă să cadă, să se prăbușească, îi retrage sau nu-i acordă grația, harul, nu-l „grațiază”.

Turnul = pivotul gol al scării-elice (ascendentă; construcția elicopter, cu decolare verticală). Turnul ca materializare, ca „umplere” a pivotului gol al scării elicoidale. 

Or, traducerea în același timp post-Babel și anti-Babel înseamnă tocmai scară cu trepte, apropiere treptată.  

Turn – macro-scară. 

B. Mihai Pienescu îmi dă dreptate, despre dubla situație (contradictorie) a scării în contemporaneitate. Astfel, pe de o parte, scările, considerate, pe bună dreptate (Arpad Zachi), cele mai periculoase, într-o casă, alături de baie, sunt retrase de la intrare și păstrate doar la/ca ieșire de urgență, pentru evacuare. Dar, pe de altă parte, ecologic, lifturile sunt considerate energivore, deci scările încep să reintre în grații ca bune ca fitness și pentru economie. Alberti (citat de Pienescu): o construcție este cu atât mai bună cu cât are mai puține scări.

Azi, scările devin rampe: continuare a drumului, fără trepte. Altfel de păstrare a scării, dar fără trepte.

C. Scări infinite, fără oprire. 

D. Eu mă tem de scări doar la coborâre, pe scări cea mai sigură e urcarea: poate pentru că vezi aproape, nu departe (punctul de fugă). 

Dar toate scările sunt vertiginoase și prezintă pericol de accidentare, mortală chiar.

A’. Așa cum, astăzi, evităm traducerea, la fel evităm și scările, adică treptele, treptatul. O lume fără scări, fără trepte, fără traducere: numai turnuri. 

Aștept, din nou, re-dărîmarea (iluziei) Babel. Și poate că tocmai aceasta e deconstrucția, traducerea, renașterea treptelor. 

Contra-scara.