Ce înseamnă pentru noi muzica? Este o formă de divertisment? De cultură? O experiență religioasă, sau toate exemplele enumerate? Foarte probabil, pentru mulți ea este coloana sonoră a vieții noastre. E ca și cum Mozart, Verdi, Morricone și Billie Eilish s-au hotărât să ilustreze sonor momentele importante ale existenței noastre.
Și totuși, deși muzica ne însoțește încă din zorii civilizației, nu a fost niciodată așa ubicuă pe cât este acum. Apariția mijloacelor de înregistrare a sunetului în secolul al XIX-lea a simplificat accesul maselor la muzică. Un fan al lui Haydn avea, cel mai probabil, șansa să audă simfonia sa preferată, să zicem… numărul 94, de maxim două - trei ori în toată viața. Pentru că, evident, ai nevoie de o orchestră simfonică pentru a o interpreta, iar noi ne aflăm la finalul secolului al XVIII-lea, deci orchestrele publice sunt destul de rare și nici la ele nu are acces chiar oricine. Iar modul în sine în care era percepută muzica e unul total diferit: se căutau în permanență compoziții noi, cele mai vechi fiind adeseori văzute ca demodate, inferioare creației contemporane.
Este destul de amuzant să ne gândim că aceasta era atitudinea dominantă în lumea „muzicii savante”, care astăzi pare că trăiește preponderent din venerarea trecutului. Dar adevărul este că, până la romantici, creația muzicală era văzută în bună parte ca un bun de consum și tratată ca atare. What’s new is in, what’s old is out…
Această atitudine a dăinuit în cultura europeană încă din Evul Mediu, din momentul în care a apărut notația muzicală (și implicit au început să fie conservate lucrările) și până în zorii secolului al XIX-lea. De aceea creația unor genii, precum Giovanni Pierluigi da Palestrina, Claudio Monteverdi și chiar Johann Sebastian Bach, a fost uitată pentru o vreme. Muzica, deși foarte mult consumată și utilizată atât în evenimente laice, cât și în servicii religioase, nu a fost văzută ca fiind la același nivel cu alte arte, precum pictura sau arhitectura. Asta și pentru că muzica este o artă care are nevoie de un intermediar - de interpret. Partitura plecată direct de pe masa de lucru a compozitorului nu are nicio valoare pentru audiență, până când ea nu este adusă la viață de cântăreț, instrumentist etc.
Tocmai natura aceasta indirectă și efemeră a făcut ca muzica să nu fie considerată la fel de valoroasă din punct de vedere financiar. Poți vinde un tablou, iar cumpărătorul se poate bucura de el fără să aibă nevoie de cineva care să îi stea în permanență alături și să-i explice despre ce este vorba în imagine. Nu la fel se întâmplă și cu o partitură… Desigur, mulți nobili renascentiști puteau cânta la lăută și puteau descifra o partitură, dar experiența nu este, evident, aceeași.
Așa că, vreme de secole, muzicienii (interpreți și compozitori) au fost văzuți ca meșteșugari, nu ca artiști în adevăratul sens al cuvântului. Au mai existat și excepții, ici colo, un Jean Philippe Rameau a fost considerat de contemporanii săi iluminiști un muzician filozof. Dar această evaluare la superlativ nu se datorează în niciun caz opusurilor sale pentru clavecin, ci Tratatului de armonie care includea și o sondare interesantă în lumea fizicii acustice.
Schimbarea de paradigmă se produce abia în vremea clasicilor vienezi: Mozart, după ce activează o vreme în serviciul arhiepiscopului de Salzburg, își petrece ultima decadă a vieții ca freelancer în Viena și produce unele dintre cele mai importante opusuri ale creației sale. Beethoven este primul compozitor cu adevărat celebru care nu intră în serviciul direct al nimănui, fie că vorbim despre Biserică sau al vreunui nobil. Chiar și Haydn și-a petrecut bună parte din viață slujind familia Esterházy și fiind obligat să poarte uniformă de lacheu, lucru care nu i-a convenit deloc. Titanul din Bonn a evitat acest întreg proces, considerat normal la vremea aceea pentru un compozitor. El a fost foarte selectiv cu comenzile pe care le-a primit și a scris preponderent opusuri pe care le-a considerat demne de a-i purta numele. De aceea el semnează doar 9 simfonii, în timp ce antecesorii săi au zeci sau chiar sute de astfel de lucrări. În fine, tot Beethoven este acela care produce o schimbare importantă de imagine, de branding pentru compozitori: duși sunt meșteșugarii vremurilor apuse, lăsând loc creatorilor de geniu, care se dedică întru totul artei lor.
Și iată cum muzica începe să fie privită cu alți ochi, iar odată cu acest fapt începe și valoarea ei financiară să crească. Dar businessul adevărat se afirmă abia în secolul XX, cu răspândirea și standardizarea diverselor formate de înregistrare și redare a sunetului: cilindrii de ceară, discuri de ebonită, discuri de vinil, casete, benzi de magnetofon, CD-uri etc. Brusc, nu mai era nevoie să mergi în sala de concert, la biserică, nici măcar la tavernă pentru a te bucura de muzică. Puteai face asta oriunde…
Chiar și așa, încă nu puteam vorbi încă de un soundtrack al vieții fiecărui individ de pe planetă. Muzica încă nu se lăsa, îți cerea atenție, era un proces întreg: Cumpărai discul, mergeai acasă, îl puneai la pick-up și timp de 45 de minute… ascultai muzică. Sigur, arta sunetelor devenise un element identitar pentru o sumedenie de oameni, se formau și stricau prietenii în funcție de artiștii și formațiile preferate. Industria muzicală a știut cum să profite din plin de această latură a artei și din anii ‘50 a promovat cu putere și încredere fenomenul muzical pop, dedicat în primul rând publicului tânăr - adolescenți, public dornic să-și contureze o identitate și pentru care muzica generației sale înseamnă foarte mult. Invariabil cunoașteți, sau poate chiar voi sunteți dintre aceia care zic „Asta e muzică? Ehe, pe vremea mea era muzică…”. Și da, uneori muzica trecutului este mai bună și mai valoroasă, dar de cele mai multe ori este vorba despre un atașament format la vârste fragede, atașament care nu ne permite să privim obiectiv trecutul și toate elementele sale.
Dar, iată cum în povestea noastră muzica nu mai este un obiect de muzeu, care viețuiește în ecoul marilor săli de concert, nu mai este un obiect de cult, conservat în relicvariul unei mari catedrale, ci pare că este o moleculă din ADN-ul nostru. Ne ajută să ne definim personalitatea, grupul de prieteni și multe alte alegeri, chiar unele estetice. Atunci când ești un iubitor al punk-ului, nu ești doar un simplu fan al muzicii, aderi de cele mai multe ori la stilul de viață și cel vizual al acestei subculturi.
Dar ce ne mai facem cu muzica în a doua decadă a secolului XXI? Procesul de ascultare, văzut ca sacru la un moment dat, a fost erodat la maxim. Acum ascultăm ceva în timp ce mergem pe stradă, facem curat în casă, sau suntem la sală. Mai mult, aproape orice piesă, de la Imnul lui Seikilos din secolul I î.Hr. și până la cea mai nouă apariție K-Pop, ne este disponibilă cu doar câteva atingeri de telefon. Streaming-ul a venit ca un uragan pentru arta sunetelor: pe de-o parte a descurajat până la extincție pirateria, dar a și redus cu mult profiturile fabuloase pe care casele de discuri le făceau cândva. A dat voce artiștilor underground și a democratizat procesul de distribuire a albumelor, dar a și impulsionat valul imens de nostalgie întâlnit în rândul ascultătorilor. Rămâne să vedem unde ne va duce acest izvor care pentru moment pare de nesecat…
Și pentru că tema mare a acestui articol este Muzica din noi, după o explorare generală a fenomenului, am decis să povestesc și despre muzica din mine și despre un proiect special, care dezvăluie spații interioare care ne unesc și care ne despart: spectacolul CUTInE, o coproducție a Teatrului Ion Creangă din București în cadrul proiectului european MAPPING - A Map on the aesthetics of performing arts for early years, proiect cofinanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene. Totul a plecat de la o idee a Andrei Burcă, cea care semnează regia, dar și coregrafia și ideea narativă a spectacolului. Scenografia este realizată de Andrei Răduț, iar muzica de subsemnatul. Pe scenă îi puteam regăsi la premieră pe actorii Eliza Teofănescu și Tudor Morar.
Spectacolul CUTInE se adresează publicului foarte tânăr, cu vârste cuprinse între doar câteva luni și 3 - 4 ani, este unul nonverbal, de doar 30 de minute, în care sunetul și mișcarea ocupă locul central. Având premiera în 10 iulie 2021, el arată impactul profund pe care pandemia de COVID-19 l-a avut asupra vieților noastre, dar și asupra modului în care facem spectacole. Elementul central al narațiunii este cutia, care a devenit ubicuă în săptămânile de carantină și izolare, în care aproape toate lucrurile ne erau livrate direct acasă. În cadrul spectacolului ea reprezintă un element care unește, dar și desparte cele două personaje. Cutiile reunite pot forma și o casă, dar și un zid.
Fiind vorba despre un spectacol care atinge și problema singurătății, am considerat potrivit ca sursa sonoră pentru toată muzica să fie și ea solitară și foarte personală: vocea. Așa că am avut o abordare în stilul lui Bobby McFerrin, prin care mi-am înregistrat vocea și diversele elemente de percuție corporală track cu track, și am pus astfel cap la cap un veritabil cor virtual. Întregul proces a fost realizat în home studioul meu.
Deși toată coloana sonoră a spectacolului CUTInE este una vocală, nu am dorit să am versuri sau text pe parcursul acesteia, ci am optat pentru o instrumentalizare a vocii. Doar în cazul pieselor de început și final (În ceput și În sfârșit), silabele răzlețe se amestecă și formează, sub formă de concluzie, cuvintele cutie și cu tine. Singurul instrument muzical ce se poate auzi în acest spectacol este un un diapazon, pe care îl auzim lovit, dar și o parte din la-ul pe care acesta îl generează: s-a dat tonul!
Piesa În ceput este una definită de spațiu. Avem momente de liniște, întrerupte de mici impulsuri muzicale. Fiecare sunet este atacat, retras și apoi se adaugă altele alături de care avem un crescendo mare, care se încheie brusc cu o nouă pauză. Sonoritatea este din ce în ce mai disonantă, pornind de la un acord cu cvartă, la care adăugăm o septimă mare și apoi o secundă mare, care însă nu este resimțită ca fiind neplăcută, lucru facilitat de faptul că sunetele apar treptat și funcționează pe principiul atac retragere. Ajută și faptul că ele sunt cântate vocal, lucru care îndulcește și mai mult lucrurile. Într-un final, poziționarea fiecărei voci în alt loc în spațiu (panning) oferă o doză de spectaculozitate momentului. Aceste prime mișcări sunt concentrate pe partea dreaptă a sălii și pe fiecare intervenție muzicală se deplasează puțin una dintre cutii. Silabele de pe finalul primei fraze ajung să fie „cu, ti, e”. Fraza a doua, se desfășoară într-un mod similar, sunetele reunite ocupă de data aceasta partea stângă. La finalul celei de-a doua fraze avem un joc între stabilitate și instabilitate, joc ce aduce în fața publicului, prin text, și numele spectacolului „cu ti ne”.
La finalul primului track, cele două cutii se ciocnesc și capacele li se deschid. Personajele apar pe rând, câte o mână, câte un picior; și încep să descopere mediul înconjurător și, într-un final, unul pe celălalt. Ideea de descoperire este esențială pentru Spectacolele de educație timpurie, TEY (Theatre for Early Years), fiind vorba de procesul de pe scenă, prin care actorii relevă publicului anumite elemente, idei și sentimente, pe care probabil că cei din sală nu le-au mai experimentat până acum. În același timp, descoperirea este făcută și de copii, care pătrund pentru prima dată într-o sală de teatru, se familiarizează cu ambianța unui spectacol, cu întunericul și cu lumina. Măiestria unui teatru care susține astfel de spectacole nu constă în acest caz doar în calitatea actului artistic, ci și în felul în care este pregătit să facă față situațiilor neprevăzute. De aceea, echipa Teatrului Ion Creangă poate să îi ajute pe părinții ai căror copii au început să plângă să iasă cu cei mici puțin afară, să-i liniștească, să scoată delicat din scenă pe micii exploratori care ar vrea să fie mai aproape de actori etc.
Al doilea moment muzical consistent, intitulat On my own, a fost în fapt prima lucrare pe care am scris-o pentru spectacolul CUTInE și a servit drept demo pentru intențiile sonore pe care le aveam. Iată că ambianța auditivă pe care am creat-o a fost agreată, într-atât încât piesa a ajuns în spectacol aproape nealterată. Pulsația este una constantă, de optime, fapt care conferă piesei o stabilitate ritmică și ajută la o mișcare echilibrată a actorilor pe scenă - acesta este momentul în care personajele au descoperit că pot construi lucruri din cuburi și s-au pus serios pe treabă, fără să își dea seama că, în fapt, construiesc un zid care îi va despărți. Din punct de vedere al aranjamentului muzical, avem patru voci care realizează arpegii. Acestora li se adaugă o linie de bas în octava mare, care marchează timpul I, dar care ocazional are și mici intervenții melodice. Toată sonoritatea este completată de beatbox și mai multe foșnete și efecte realizate acustic și apoi procesate cu efecte.
Echilibrul track-ului On my own este rupt de o secțiune mediană acordică un mic tribute pentru formația The Beatles, emisia vocală fiind asemănătoare cu partea de backing vocals de la Lady Madonna. Deși are un conținut armonic destul de tensionat, piesa On my own este, în esență, una veselă, poate puțin prea veselă… Este vorba despre o bucurie destul de nesăbuită, o trăire intensă a momentului, fără a avea grijă de consecințe.
La extrema cealaltă se află piesa A quiet moment. Aceasta conține atât elemente care aduc aminte de un Adagio din perioada Barocă, dar și de o coloană sonoră a unui film francez. Linia basului este una descendentă cromatic, un basso di lamento, iar linia melodică are un aer nostalgic, în spiritul muzicii lui Vladimir Cosma. Predominant întâlnim tot patru voci, însă pe final de secțiuni se mărește ansamblul și ajungem la opt voci care cântă concomitent.
Piesa Pop Pop, care are o abordare minimală, din punct de vedere al instrumentației: beatbox, un bas care să atace simultan cu toba mare, patru voci suprapuse pentru a asigura un suport armonic (în maniera unui pad din muzica electronică) și lovituri în dinți, care asigură partea melodică a piesei. Momentul muzical este unul foarte simplu, cu un aer hip-hop, e un moment scurt de joacă, fără mari pretenții și care lasă loc pregătirii pentru scena finală.
Finalul spectacolului CUTInE le găsește pe personaje construindu-și o casă din toate cutiile de pe scenă, casă care este luminată din interior. Sentimentul regăsirii este foarte puternic în acest moment și de aceea am ales ca piesa În sfârșit să aibă o oarecare calitate nostalgică. Este pentru prima dată în acest spectacol când rememorăm material muzical mai vechi, prin fraza finală a piesei În ceput, care aici servește drept introducere. Pentru a completa aerul retro al acestui track final, am optat pentru o pulsație constantă de triolet, iar linia melodică este purtată de un fluierat, care îi dă alura unei teme de film francez al anilor ‘60 -’70.
Ar trebui să menționez mai există o piesă care face și în același timp nu face parte din coloana sonoră a spectacolului. Building (muzică de aplauze) a fost unul dintre demo-urile inițiale ale spectacolului - un track energic, conturat în jurul unui ostinato și încărcat cu multe elemente de beatbox. Acesta nu și-a găsit locul în curgerea narativă a celor 30 de minute, însă atunci când s-a sesizat nevoia unei piese pentru momentul de aplauze, și-a dovedit din plin utilitatea. Este o piesă într-un ritm relativ alert și cu o pulsație constantă, fiind astfel potrivit pentru interacțiunea cu publicul. Mai mult, este una dintre rarele ocazii din acest spectacol în care mai reapare material tematic din track-urile precedente.
Ar putea părea straniu că un spectacol, chiar și fie el unul pentru copii cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani, nu are teme și motive care se repetă pe parcursul acestuia. Ideea mea a fost ca sonoritatea vocală să fie elementul central al spectacolului, și nu un fragment melodic. Astfel am tratat independent fiecare scenă, micile rememorări motivice fiind doar bonusuri pentru ascultătorii cu o ureche ascuțită. De altfel, abordarea mea a fost mai degrabă aceea a unui album de concept, decât a unei coloane sonore de spectacol. Mi-am dorit mult ca muzica din CUTInE să poată fi ascultată și independent de lumea teatrală unde s-a născut, și să ofere în continuare satisfacție ascultătorului.
Pentru că, în definitiv, aceasta este muzica din mine…
© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
