Ce înseamnă pentru noi muzica? Este o formă de divertisment? De cultură? O experiență religioasă, sau toate exemplele enumerate? Foarte probabil, pentru mulți ea este coloana sonoră a vieții noastre. E ca și cum Mozart, Verdi, Morricone și Billie Eilish s-au hotărât să ilustreze sonor momentele importante ale existenței noastre.
Și totuși, deși muzica ne însoțește încă din zorii civilizației, nu a fost niciodată așa ubicuă pe cât este acum. Apariția mijloacelor de înregistrare a sunetului în secolul al XIX-lea a simplificat accesul maselor la muzică. Un fan al lui Haydn avea, cel mai probabil, șansa să audă simfonia sa preferată, să zicem… numărul 94, de maxim două - trei ori în toată viața. Pentru că, evident, ai nevoie de o orchestră simfonică pentru a o interpreta, iar noi ne aflăm la finalul secolului al XVIII-lea, deci orchestrele publice sunt destul de rare și nici la ele nu are acces chiar oricine. Iar modul în sine în care era percepută muzica e unul total diferit: se căutau în permanență compoziții noi, cele mai vechi fiind adeseori văzute ca demodate, inferioare creației contemporane.
Este destul de amuzant să ne gândim că aceasta era atitudinea dominantă în lumea „muzicii savante”, care astăzi pare că trăiește preponderent din venerarea trecutului. Dar adevărul este că, până la romantici, creația muzicală era văzută în bună parte ca un bun de consum și tratată ca atare. What’s new is in, what’s old is out…
Această atitudine a dăinuit în cultura europeană încă din Evul Mediu, din momentul în care a apărut notația muzicală (și implicit au început să fie conservate lucrările) și până în zorii secolului al XIX-lea. De aceea creația unor genii, precum Giovanni Pierluigi da Palestrina, Claudio Monteverdi și chiar Johann Sebastian Bach, a fost uitată pentru o vreme. Muzica, deși foarte mult consumată și utilizată atât în evenimente laice, cât și în servicii religioase, nu a fost văzută ca fiind la același nivel cu alte arte, precum pictura sau arhitectura. Asta și pentru că muzica este o artă care are nevoie de un intermediar - de interpret. Partitura plecată direct de pe masa de lucru a compozitorului nu are nicio valoare pentru audiență, până când ea nu este adusă la viață de cântăreț, instrumentist etc.
Tocmai natura aceasta indirectă și efemeră a făcut ca muzica să nu fie considerată la fel de valoroasă din punct de vedere financiar. Poți vinde un tablou, iar cumpărătorul se poate bucura de el fără să aibă nevoie de cineva care să îi stea în permanență alături și să-i explice despre ce este vorba în imagine. Nu la fel se întâmplă și cu o partitură… Desigur, mulți nobili renascentiști puteau cânta la lăută și puteau descifra o partitură, dar experiența nu este, evident, aceeași.
Așa că, vreme de secole, muzicienii (interpreți și compozitori) au fost văzuți ca meșteșugari, nu ca artiști în adevăratul sens al cuvântului. Au mai existat și excepții, ici colo, un Jean Philippe Rameau a fost considerat de contemporanii săi iluminiști un muzician filozof. Dar această evaluare la superlativ nu se datorează în niciun caz opusurilor sale pentru clavecin, ci Tratatului de armonie care includea și o sondare interesantă în lumea fizicii acustice.
Schimbarea de paradigmă se produce abia în vremea clasicilor vienezi: Mozart, după ce activează o vreme în serviciul arhiepiscopului de Salzburg, își petrece ultima decadă a vieții ca freelancer în Viena și produce unele dintre cele mai importante opusuri ale creației sale. Beethoven este primul compozitor cu adevărat celebru care nu intră în serviciul direct al nimănui, fie că vorbim despre Biserică sau al vreunui nobil. Chiar și Haydn și-a petrecut bună parte din viață slujind familia Esterházy și fiind obligat să poarte uniformă de lacheu, lucru care nu i-a convenit deloc. Titanul din Bonn a evitat acest întreg proces, considerat normal la vremea aceea pentru un compozitor. El a fost foarte selectiv cu comenzile pe care le-a primit și a scris preponderent opusuri pe care le-a considerat demne de a-i purta numele. De aceea el semnează doar 9 simfonii, în timp ce antecesorii săi au zeci sau chiar sute de astfel de lucrări. În fine, tot Beethoven este acela care produce o schimbare importantă de imagine, de branding pentru compozitori: duși sunt meșteșugarii vremurilor apuse, lăsând loc creatorilor de geniu, care se dedică întru totul artei lor.
Și iată cum muzica începe să fie privită cu alți ochi, iar odată cu acest fapt începe și valoarea ei financiară să crească. Dar businessul adevărat se afirmă abia în secolul XX, cu răspândirea și standardizarea diverselor formate de înregistrare și redare a sunetului: cilindrii de ceară, discuri de ebonită, discuri de vinil, casete, benzi de magnetofon, CD-uri etc. Brusc, nu mai era nevoie să mergi în sala de concert, la biserică, nici măcar la tavernă pentru a te bucura de muzică. Puteai face asta oriunde…
Chiar și așa, încă nu puteam vorbi încă de un soundtrack al vieții fiecărui individ de pe planetă. Muzica încă nu se lăsa, îți cerea atenție, era un proces întreg: Cumpărai discul, mergeai acasă, îl puneai la pick-up și timp de 45 de minute… ascultai muzică. Sigur, arta sunetelor devenise un element identitar pentru o sumedenie de oameni, se formau și stricau prietenii în funcție de artiștii și formațiile preferate. Industria muzicală a știut cum să profite din plin de această latură a artei și din anii ‘50 a promovat cu putere și încredere fenomenul muzical pop, dedicat în primul rând publicului tânăr - adolescenți, public dornic să-și contureze o identitate și pentru care muzica generației sale înseamnă foarte mult. Invariabil cunoașteți, sau poate chiar voi sunteți dintre aceia care zic „Asta e muzică? Ehe, pe vremea mea era muzică…”. Și da, uneori muzica trecutului este mai bună și mai valoroasă, dar de cele mai multe ori este vorba despre un atașament format la vârste fragede, atașament care nu ne permite să privim obiectiv trecutul și toate elementele sale.
Dar, iată cum în povestea noastră muzica nu mai este un obiect de muzeu, care viețuiește în ecoul marilor săli de concert, nu mai este un obiect de cult, conservat în relicvariul unei mari catedrale, ci pare că este o moleculă din ADN-ul nostru. Ne ajută să ne definim personalitatea, grupul de prieteni și multe alte alegeri, chiar unele estetice. Atunci când ești un iubitor al punk-ului, nu ești doar un simplu fan al muzicii, aderi de cele mai multe ori la stilul de viață și cel vizual al acestei subculturi.
Dar ce ne mai facem cu muzica în a doua decadă a secolului XXI? Procesul de ascultare, văzut ca sacru la un moment dat, a fost erodat la maxim. Acum ascultăm ceva în timp ce mergem pe stradă, facem curat în casă, sau suntem la sală. Mai mult, aproape orice piesă, de la Imnul lui Seikilos din secolul I î.Hr. și până la cea mai nouă apariție K-Pop, ne este disponibilă cu doar câteva atingeri de telefon. Streaming-ul a venit ca un uragan pentru arta sunetelor: pe de-o parte a descurajat până la extincție pirateria, dar a și redus cu mult profiturile fabuloase pe care casele de discuri le făceau cândva. A dat voce artiștilor underground și a democratizat procesul de distribuire a albumelor, dar a și impulsionat valul imens de nostalgie întâlnit în rândul ascultătorilor. Rămâne să vedem unde ne va duce acest izvor care pentru moment pare de nesecat…
Și pentru că tema mare a acestui articol este Muzica din noi, după o explorare generală a fenomenului, am decis să povestesc și despre muzica din mine și despre un proiect special, care dezvăluie spații interioare care ne unesc și care ne despart: spectacolul CUTInE, o coproducție a Teatrului Ion Creangă din București în cadrul proiectului european MAPPING - A Map on the aesthetics of performing arts for early years, proiect cofinanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene. Totul a plecat de la o idee a Andrei Burcă, cea care semnează regia, dar și coregrafia și ideea narativă a spectacolului. Scenografia este realizată de Andrei Răduț, iar muzica de subsemnatul. Pe scenă îi puteam regăsi la premieră pe actorii Eliza Teofănescu și Tudor Morar.
Spectacolul CUTInE se adresează publicului foarte tânăr, cu vârste cuprinse între doar câteva luni și 3 - 4 ani, este unul nonverbal, de doar 30 de minute, în care sunetul și mișcarea ocupă locul central. Având premiera în 10 iulie 2021, el arată impactul profund pe care pandemia de COVID-19 l-a avut asupra vieților noastre, dar și asupra modului în care facem spectacole. Elementul central al narațiunii este cutia, care a devenit ubicuă în săptămânile de carantină și izolare, în care aproape toate lucrurile ne erau livrate direct acasă. În cadrul spectacolului ea reprezintă un element care unește, dar și desparte cele două personaje. Cutiile reunite pot forma și o casă, dar și un zid.
Fiind vorba despre un spectacol care atinge și problema singurătății, am considerat potrivit ca sursa sonoră pentru toată muzica să fie și ea solitară și foarte personală: vocea. Așa că am avut o abordare în stilul lui Bobby McFerrin, prin care mi-am înregistrat vocea și diversele elemente de percuție corporală track cu track, și am pus astfel cap la cap un veritabil cor virtual. Întregul proces a fost realizat în home studioul meu.
Deși toată coloana sonoră a spectacolului CUTInE este una vocală, nu am dorit să am versuri sau text pe parcursul acesteia, ci am optat pentru o instrumentalizare a vocii. Doar în cazul pieselor de început și final (În ceput și În sfârșit), silabele răzlețe se amestecă și formează, sub formă de concluzie, cuvintele cutie și cu tine. Singurul instrument muzical ce se poate auzi în acest spectacol este un un diapazon, pe care îl auzim lovit, dar și o parte din la-ul pe care acesta îl generează: s-a dat tonul!
Piesa În ceput este una definită de spațiu. Avem momente de liniște, întrerupte de mici impulsuri muzicale. Fiecare sunet este atacat, retras și apoi se adaugă altele alături de care avem un crescendo mare, care se încheie brusc cu o nouă pauză. Sonoritatea este din ce în ce mai disonantă, pornind de la un acord cu cvartă, la care adăugăm o septimă mare și apoi o secundă mare, care însă nu este resimțită ca fiind neplăcută, lucru facilitat de faptul că sunetele apar treptat și funcționează pe principiul atac retragere. Ajută și faptul că ele sunt cântate vocal, lucru care îndulcește și mai mult lucrurile. Într-un final, poziționarea fiecărei voci în alt loc în spațiu (panning) oferă o doză de spectaculozitate momentului. Aceste prime mișcări sunt concentrate pe partea dreaptă a sălii și pe fiecare intervenție muzicală se deplasează puțin una dintre cutii. Silabele de pe finalul primei fraze ajung să fie „cu, ti, e”. Fraza a doua, se desfășoară într-un mod similar, sunetele reunite ocupă de data aceasta partea stângă. La finalul celei de-a doua fraze avem un joc între stabilitate și instabilitate, joc ce aduce în fața publicului, prin text, și numele spectacolului „cu ti ne”.
La finalul primului track, cele două cutii se ciocnesc și capacele li se deschid. Personajele apar pe rând, câte o mână, câte un picior; și încep să descopere mediul înconjurător și, într-un final, unul pe celălalt. Ideea de descoperire este esențială pentru Spectacolele de educație timpurie, TEY (Theatre for Early Years), fiind vorba de procesul de pe scenă, prin care actorii relevă publicului anumite elemente, idei și sentimente, pe care probabil că cei din sală nu le-au mai experimentat până acum. În același timp, descoperirea este făcută și de copii, care pătrund pentru prima dată într-o sală de teatru, se familiarizează cu ambianța unui spectacol, cu întunericul și cu lumina. Măiestria unui teatru care susține astfel de spectacole nu constă în acest caz doar în calitatea actului artistic, ci și în felul în care este pregătit să facă față situațiilor neprevăzute. De aceea, echipa Teatrului Ion Creangă poate să îi ajute pe părinții ai căror copii au început să plângă să iasă cu cei mici puțin afară, să-i liniștească, să scoată delicat din scenă pe micii exploratori care ar vrea să fie mai aproape de actori etc.
Al doilea moment muzical consistent, intitulat On my own, a fost în fapt prima lucrare pe care am scris-o pentru spectacolul CUTInE și a servit drept demo pentru intențiile sonore pe care le aveam. Iată că ambianța auditivă pe care am creat-o a fost agreată, într-atât încât piesa a ajuns în spectacol aproape nealterată. Pulsația este una constantă, de optime, fapt care conferă piesei o stabilitate ritmică și ajută la o mișcare echilibrată a actorilor pe scenă - acesta este momentul în care personajele au descoperit că pot construi lucruri din cuburi și s-au pus serios pe treabă, fără să își dea seama că, în fapt, construiesc un zid care îi va despărți. Din punct de vedere al aranjamentului muzical, avem patru voci care realizează arpegii. Acestora li se adaugă o linie de bas în octava mare, care marchează timpul I, dar care ocazional are și mici intervenții melodice. Toată sonoritatea este completată de beatbox și mai multe foșnete și efecte realizate acustic și apoi procesate cu efecte.
Echilibrul track-ului On my own este rupt de o secțiune mediană acordică un mic tribute pentru formația The Beatles, emisia vocală fiind asemănătoare cu partea de backing vocals de la Lady Madonna. Deși are un conținut armonic destul de tensionat, piesa On my own este, în esență, una veselă, poate puțin prea veselă… Este vorba despre o bucurie destul de nesăbuită, o trăire intensă a momentului, fără a avea grijă de consecințe.
La extrema cealaltă se află piesa A quiet moment. Aceasta conține atât elemente care aduc aminte de un Adagio din perioada Barocă, dar și de o coloană sonoră a unui film francez. Linia basului este una descendentă cromatic, un basso di lamento, iar linia melodică are un aer nostalgic, în spiritul muzicii lui Vladimir Cosma. Predominant întâlnim tot patru voci, însă pe final de secțiuni se mărește ansamblul și ajungem la opt voci care cântă concomitent.
Piesa Pop Pop, care are o abordare minimală, din punct de vedere al instrumentației: beatbox, un bas care să atace simultan cu toba mare, patru voci suprapuse pentru a asigura un suport armonic (în maniera unui pad din muzica electronică) și lovituri în dinți, care asigură partea melodică a piesei. Momentul muzical este unul foarte simplu, cu un aer hip-hop, e un moment scurt de joacă, fără mari pretenții și care lasă loc pregătirii pentru scena finală.
Finalul spectacolului CUTInE le găsește pe personaje construindu-și o casă din toate cutiile de pe scenă, casă care este luminată din interior. Sentimentul regăsirii este foarte puternic în acest moment și de aceea am ales ca piesa În sfârșit să aibă o oarecare calitate nostalgică. Este pentru prima dată în acest spectacol când rememorăm material muzical mai vechi, prin fraza finală a piesei În ceput, care aici servește drept introducere. Pentru a completa aerul retro al acestui track final, am optat pentru o pulsație constantă de triolet, iar linia melodică este purtată de un fluierat, care îi dă alura unei teme de film francez al anilor ‘60 -’70.
Ar trebui să menționez mai există o piesă care face și în același timp nu face parte din coloana sonoră a spectacolului. Building (muzică de aplauze) a fost unul dintre demo-urile inițiale ale spectacolului - un track energic, conturat în jurul unui ostinato și încărcat cu multe elemente de beatbox. Acesta nu și-a găsit locul în curgerea narativă a celor 30 de minute, însă atunci când s-a sesizat nevoia unei piese pentru momentul de aplauze, și-a dovedit din plin utilitatea. Este o piesă într-un ritm relativ alert și cu o pulsație constantă, fiind astfel potrivit pentru interacțiunea cu publicul. Mai mult, este una dintre rarele ocazii din acest spectacol în care mai reapare material tematic din track-urile precedente.
Ar putea părea straniu că un spectacol, chiar și fie el unul pentru copii cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani, nu are teme și motive care se repetă pe parcursul acestuia. Ideea mea a fost ca sonoritatea vocală să fie elementul central al spectacolului, și nu un fragment melodic. Astfel am tratat independent fiecare scenă, micile rememorări motivice fiind doar bonusuri pentru ascultătorii cu o ureche ascuțită. De altfel, abordarea mea a fost mai degrabă aceea a unui album de concept, decât a unei coloane sonore de spectacol. Mi-am dorit mult ca muzica din CUTInE să poată fi ascultată și independent de lumea teatrală unde s-a născut, și să ofere în continuare satisfacție ascultătorului.
Pentru că, în definitiv, aceasta este muzica din mine…
What does music mean to us? Is it a form of entertainment? Culture? A religious experience, or all of the above? Most likely, for many it is the soundtrack of our lives. It's as if Mozart, Verdi, Morricone and Billie Eilish decided to illustrate the important moments of our existence with sound.
And yet, although music has been with us since the dawn of civilisation, it has never been as ubiquitous as it is now. The advent of sound recording media in the 19th century simplified access to music for the masses. A fan of Haydn was most likely to hear his favourite symphony, say number 94, no more than two or three times in a lifetime. Because, obviously, you need a symphony orchestra to perform it, and this is the end of the 18th century, so public orchestras are quite rare, and not everyone has access to them either. And the way music itself was perceived was totally different: new compositions were constantly sought after, and older ones were often seen as old-fashioned, inferior to the creations of the day.
It is rather amusing to think that this was the dominant attitude in the world of "scholarly music", which today seems to live predominantly by worshipping the past. But the truth is that, before the Romantics, musical creation was largely seen as a consumer good and treated as such. What's new is in, what's old is out...
This attitude has persisted in European culture since the Middle Ages, from the time when musical notation (and hence the preservation of works) first appeared, until the dawn of the 19th century. This is why the work of geniuses such as Giovanni Pierluigi da Palestrina, Claudio Monteverdi and even Johann Sebastian Bach was forgotten for a while. Music, although much consumed and used in both secular events and religious services, was not seen as being on the same level as other arts such as painting or architecture. This is also because music is an art that needs an intermediary – the performer. The score straight from the composer's desk has no value to the audience until it is brought to life by the singer, instrument player, etc.
It is precisely this indirect and ephemeral nature that has meant that music is not considered as financially valuable. You can sell a painting, and the buyer can enjoy it without needing someone to stand by their side at all times and explain what the picture is about. Not so with a sheet music... Of course, many Renaissance aristocrats could play the lute and decipher musical notations, but the experience is obviously not the same.
So, for centuries, musicians (performers and composers) were seen as craftsmen, rather that artists in the true sense of the word. There have been exceptions here and there, Jean Philippe Rameau for instance was considered by his Enlightenment contemporaries to be a philosopher musician. But this superlative assessment is by no means due to his harpsichord opuses, but to his Treatise on Harmony, which included an interesting probe into the world of the physics of acoustics.
The paradigm shift only occurred in the time of the Viennese classics: Mozart, after working for a while in the service of the Archbishop of Salzburg, spends the last decade of his life as a freelancer in Vienna and produces some of his most important works. Beethoven is the first truly famous composer not to enter into the direct service of anyone, be it the Church or an aristocrat. Even Haydn spent much of his life serving the Esterházy family and being forced to wear a lackey's uniform, which he did not like at all. The Titan from Bonn avoided this whole process, considered normal at the time for a composer. He was very selective with the commissions he received and wrote mainly opuses he considered worthy of his name. This is why he only signed 9 symphonies, whereas his predecessors had dozens or even hundreds of such works. Finally, it was Beethoven who brought about an important change in the image and branding of composers: gone are the craftsmen of the old days, leaving room for creators of genius who are totally dedicated to their art.
And this is how music started being seen in a different light, and its financial value started increasing. But the real business only really took off in the 20th century, with the spread and standardisation of various formats for recording and playing back sound: wax cylinders, ebonite records, vinyl records, cassettes, tape recorders, CDs, etc. Suddenly, you no longer had to go to a concert hall, a church or even a tavern to enjoy music. You could do that anywhere...
Even so, we could not yet speak of a soundtrack to the life of every individual on the planet. The music still didn't let up, it demanded your attention, it was a whole process: you'd buy the record, go home, put it on the turntable and for 45 minutes... you'd listen to music. Of course, sound art had become an identifying element for many people, friendships were formed and broken based on favourite artists and bands. The music industry knew how to make the most of this side of the art form, and from the 1950-s onwards it promoted the pop music phenomenon with power and confidence, primarily for young audiences – teenagers – who were eager to develop an identity and for whom the music of their generation meant a great deal. Invariably you know, or perhaps you yourself are one of those who say "Is that music? Hey, in my day we had real music...". And yes, sometimes the music of the past is better and more valuable, but most of the time this is about an attachment formed at an early age, an attachment that does not allow us to look objectively at the past and all its elements.
But here is how in our story music is no longer a museum object, living in the echoes of great concert halls, no longer an object of worship, preserved in the reliquary of a great cathedral, but seems to be a molecule of our DNA. It helps us define our personality, our group of friends and many other choices, even some aesthetic ones. When you're a lover of punk music, you're not just a fan of the music, you often adhere to the lifestyle and visuals of this subculture.
But what do we make of music in the second decade of the 21st century? The listening process, once seen as sacred, has been eroded to the maximum. We now listen to something while walking down the street, cleaning the house, or at the gym. What is more, almost any song, from the 1st century BC Seikilos Hymn to the latest K-Pop release, is available to us with just a few taps on the phone. Streaming arrived like a hurricane for the art of sound: on the one hand it has discouraged piracy into extinction, but it has also greatly reduced the fabulous profits that record companies once used to make. It gave a voice to underground artists and democratised the album distribution process, but it also boosted the huge wave of nostalgia among listeners. It remains to be seen where this spring, which for now seems to be inexhaustible, will lead us...
And since the larger theme of this article is Music within us, after a general exploration of the phenomenon, I decided to talk about the music within me and about a special project, which reveals inner spaces that unite and divide us: the performance CUTInE / UnBOXing You, a co-production of the Ion Creangă Theatre in Bucharest within the European project MAPPING - A Map on the aesthetics of performing arts for early years, a project co-funded by the Creative Europe programme of the European Union. It all started from an idea of Andra Burcă, the director of the show, and also the choreographer and the author of the narrative idea behind the show. The scenography is by Andrei Răduț and the music by myself. On stage for the premiere were actors Eliza Teofănescu and Tudor Morar.
The show CUTInE / UnBOXing You is aimed at very young audiences, from just a few months to 3 - 4 years old, and is a nonverbal show, lasting only 30 minutes, in which sound and movement take centre stage. Premiering on 10 July 2021, it showed the profound impact that the COVID-19 pandemic had had on our lives, but also on the way we perform. Central to the narrative is the box, which has become ubiquitous in the weeks of quarantine and isolation, where almost everything was delivered straight to our homes. In the performance the box is an element that both unites and divides the two characters. Boxes put together can build a house, but also a wall.
As this is a performance that also touches on the issue of loneliness, I thought it appropriate that the sound source for all the music to also be solitary and very personal: the voice. So I took a Bobby McFerrin-style approach, whereby I recorded my voice and various elements of body percussion track by track, and thus put together a veritable virtual choir. The whole process was done in my home studio.
Although the entire soundtrack of CUTInE is a vocal score, I didn't want to have lyrics or text throughout, but opted for an instrumentation of the voice instead. Only in the case of the opening and closing tracks (In the beginning and In the end), the scattered syllables blend together and form, in the form of a conclusion, the words "cutie" ("box") and "cu tine" ("with you"). The only musical instrument that can be heard in this performance is a tuning fork, which we hear struck, as well as o some of the A note it generates: the tune has been struck!
The piece În ceput / In the beginning is one defined by space. We have moments of silence, interrupted by small musical impulses. Each sound is attacked, retreated, and then others are added alongside which we have a big crescendo, ending abruptly with another pause. The sound is increasingly dissonant, starting with a quartet chord, to which we add a high seventh and then a high second, but which is not felt as unpleasant, facilitated by the fact that the sounds emerge gradually and work on the principle of attack and retreat. It also helps that they are sung vocally, which sweetens things even more. Finally, the positioning of each voice in a different place in space (panning) gives a dose of the spectacular to the moment. These first movements are concentrated on the right side of the hall and on each musical intervention one of the boxes is moved a little. The syllables at the end of the first phrase end up being "cu, ti, e" ("box"). The second phrase unfolds in a similar way, the joined sounds occupying the left side this time. At the end of the second phrase we have a play between stability and instability, a play that brings the name of the performance "cu ti ne" ("with you") to the audience through the text.
At the end of the first track, the two boxes collide and their lids open. The characters emerge bit by bit, one hand, one leg; and they begin to discover their surroundings and, eventually, each other. The idea of discovery is central to Early Education Performances, TEY (Theatre for Early Years), as it is the process on stage whereby the actors reveal to the audience certain elements, ideas and feelings that perhaps those in the audience have never experienced before. At the same time, the discovery is also made by children, who enter a theatre for the first time and become familiar with the ambience of a performance, with the darkness and the lights. The mastery of a theatre that puts on such performances lies not only in the quality of the artistic act, but also in the way it is prepared to deal with the unexpected. This is why the Ion Creanga Theatre team can help parents whose children have started to cry to take their little ones outside for a while, reassure them, gently remove from the stage the little explorers who try to get closer to the actors, etc.
The second consistent musical moment, titled On my own, was actually the first work I wrote for the CUTInE show and served as a demo for my sound intentions. The aural ambience we created was well received, so much so that the piece ended up in the show almost unaltered. The pulse is a constant, an eights pulse, which lends the piece a rhythmic stability and helps the actors move evenly across the stage – this is when the characters discover they can build things out of cubes and get serious about it, not realizing they are actually building a wall that would separate them. In terms of musical arrangement, we have four voices performing arpeggios. These are joined by a bass line in the high octave, which marks the first beat, but occasionally has small melodic interventions. The whole sound is complemented by beatboxing and rustles and other sound effects done acoustically and then processed electronically.
The balance of On my own is broken by a mid-section that is a small tribute to The Beatles, the vocal delivery is similar to the backing vocals in Lady Madonna. Although it's rather tense harmonically, the track On my own is essentially a joyous one, perhaps a little too joyous... It's about a rather reckless joy, an intense living in the moment without worrying about the consequences.
At the other extreme is the piece A quiet moment. It contains both elements reminiscent of an Adagio from the Baroque period and a French film soundtrack. The bass line is a chromatic descent, a basso di lamento, and the melodic line has a nostalgic air, in the spirit of Vladimir Cosma's music. Predominantly we still find four voices, but towards the end of the sections the ensemble grows to eight voices singing simultaneously.
The track Pop Pop takes a minimalist approach in terms of instrumentation: beatbox, a bass that attacks simultaneously with the big drum, four overlapping voices that provide harmonic support (in the manner of a pad in electronic music), and teeth-strokes that provide the melodic part of the track. The musical moment is a very simple one, with a hip-hop feel, it is a brief moment of playfulness, without much pretence and leaving room for preparation for the final scene.
The finale of CUTInE finds the characters building a house out of all the boxes on stage, a house that is lit from within. The sense of reunion is very strong at this point and that is why I chose to give the play În sfârșit (In the end) a certain nostalgic quality. This is the first time in this performance that we are recalling older musical material, the final phrase of In ceput, which here serves as an introduction. To complete the retro feel of this final track, we've opted for a steady triolet pulse, and the melodic line is carried by a whistle, giving it the allure of a 60s-70s French film theme.
I should mention that there is another piece that is both part of the soundtrack and not part of the show. Building (muzică de aplauze) / Building (applause music) was one of the initial demos for the show – an energetic track, shaped around an ostinato and loaded with many beatbox elements. It didn't quite find its place in the narrative flow of the 30 minutes, but when the need for a track for the applause moment was felt, it proved its worth. It's a relatively fast-paced piece with a steady pulse, making it well-suited to audience interaction. Moreover, it is one of the rare occasions in this show where thematic material from previous tracks resurfaces.
It might seem strange that a show, even one for children aged 0-3, does not have themes and motifs that repeat throughout. My idea was that the vocal sound should be the central element of the performance, rather than a melodic fragment. In this way I treated each scene independently, the little motivic reminders being just bonuses for listeners with a keen ear. Incidentally, my approach was that of a concept album rather than a performance soundtrack. I wanted very much for the music in CUTInE to be able to be listened to independently of the theatrical world where it was born, and still provide satisfaction to the listener.
Because, after all, this is the music within me...
© Copyright 2023 Fundația Arhitext Design
