Cele 7 trepte* 

sau 

O ”scară cehoviană”** 

Prima treaptă sau atingerea boltei cerești / cerului / văzduhului

 Una din cele mai vechi amintiri din copilărie, clară și persistentă, este legată de o scară și de una din primele mele acțiuni voluntare.  Era o vară fierbinte și secetoasă. În fiecare dimineață, bunica ieșea în prag, privea cerul și ofta. Uneori o auzeam spunând cu glas tare: ”nici azi nu plouă”. Într-o zi, m-am dus în atelierul bunicului, am luat coarba de pe bancul de tâmplărie, am urcat până pe ultima treaptă a scării proptite de șură, am ajuns la ușița podului, am ridicat coarba și am început să dau găuri în cer, crezând că astfel voi elibera stropii de ploaie atât de mult așteptați. Bunicul când m-a văzut, s-a supărat și m-a certat. Bunica în schimb mi-a spus: Prostuțule, coboară cu grijă. 

O altă imagine la fel de veche, care m-a intrigat și m-a fașcinat mereu, este a unei scări de piatră,  tencuită și văruită în alb, cu șapte trepte, aflată în mijlocul unei pajiști verzi, pe versantul unui deal cu pâlcuri răzlețe de pomi fructiferi. Nu se vedea nici cea mai mică urmă a vreunei construcții de care să fi aparținut această scară. De fapt, pe tot acel versant nu se zărea nici o casă sau gospodărie. Era doar siluta albă a scării împlântată în verdele pășunii și înălțată spre albastrul - uneori cenușiul – cerului. Era o imagine stranie și puternică pe care abia așteptam să o zăresc de fiecare dată când mergeam cu trenul în vacanță la bunici, de la București la Cluj. Spațiul acesta distopic se desfășura,  în realitate, undeva între Câmpina și Breaza. 

A doua treaptă sau desprinderea de pământ

Una din plăcerile din copilărie a fost cățăratul în copaci. În special în grădina bunicilor. Aveam doi copaci preferați, un măr și un nuc. Și asta din două motive. Primul, pentru-că îmi permiteau să mă cațăr relativ ușor pe crengile lor așezate ca niște trepte de scară. Al doilea motiv: existența  unui loc în care puteam să mă așez confortabil, deci să stau mult timp în copac și să mă aștern la joacă,  folosindu-mi imaginația. Ceea ce echivala cu o desprindere de pământ, chiar și de la realitatea botanică a copacului.  Încrengătura pe care stăteam devenea de cele mai multe ori carlinga unui avion, mă visam pilotul unui aeroplan care mă înălța în văzduh (doar mă aflam la 3-4 metri de sol). Zburam, și pluteam pe lăstarii imaginației.  

Apropo de zbor. Cam în aceeași perioadă eram fermecat de un vis, pe care-l trăiam cu uimire și mare plăcere și care revenea din păcate destul de rar. Se făcea că atunci când, în loc să pășesc normal, împingeam ușor cu ambele picioare în pământ, mă desprindeam de sol și începeam să plutesc. Să plutesc pe deasupra străzilor, caselor și oamenilor. Era mai curând un pas foarte lung ca o plutire. Câteodată această plutire se transforma în zbor. Planam, timp îndelungat, la mare înâlțime,  peste așezări omenești, mai mici sau mai mari. În mod straniu nicodată peste câmpii, păduri, ape, văi sau munți (îmi dau seama, acum, când scriu aceste rânduri). Abia peste câțiva ani mai târziu voi descoperi cu uimire și încântare acest ”zbor” invocat de mine, descris remarcabil de Mihail Bulgakov în romanul ”Mestrul și Margareta”.

A treia treaptă sau teama/frica de gol

Paradoxal, în aceeași perioadă a copilăriei, când îmi plăcea să mă cațăr în copaci și să visez că zbor, urcatul pe scări îmi provoca o frică atavică/sălbatică de nestăpânit. Urcam treptele folosindu-mi mâinile. Una din explicații ar fi, după mama, o întămplare de pe când aveam vreo 4 ani. O poveste pe care eu nu mi-o amintesc. Am mers să vizităm niște prieteni care se mutaseră într-o casă nouă și unde aveau un apartament la etajul 1. Se lucra încă la casă, așa că nu se montaseră încă balustradele la scară. Când s-a deschis ușa apartamentului,eu am făcut un pas înapoi, în golul scării fără balustradă. Numai reflexul prompt al prietenului care m-a prins de hăinuță m-a împiedicat să cad în gol.

Școala primară și liceul l-am făcut la Liceul Ion Luca Caragiale din București. Avea o scară centrală monumentală în trei rampe în jurul unui gol central mare, iar balustradele erau transparente. Eram deja în liceu și de câte ori trebuia să urc sau să cobor această scară mă feream de ochiul scării și mă lipeam cu spatele și cu palmele de zidul perimetral. Rememorând astăzi acest lucru realizez că frica/teama nu era de căderea de pe scară, ci de golul/neantul ”ochiului scării”.

A patra treaptă sau viziunile/obsesiile apăsătoare

Este treapta care m-a determinat să abordez tema acestui număr de revistă. Am vrut să descopăr și să înțeleg geneza și motivația revenirii obesesive a temei/imaginii scării din visele /coșmarurile mele. Dacă geneza lor este într-un fel explicitată de primele 3 trepte străbătute mai sus, motivația se ascunde chiar în următoarele trei tipuri recurente de imagini:

- scări incomplete/instabile/destructurate – cu trepte rupte, lipsă, prăbușite, putrezite, moi, fără balustrade, trepte care devin din ce în ce mai mici până nu mai poți pășii pe ele, desprinse de structura de rezistență, 

- scări fundătură – se dovedesc de obicei scări secundare, care te conduc (urcare sau coborâre) spre spații complet închise, fără nici o ieșire, deci trebuie să urci sau să cobori pe unde ai venit și să cauți o altă scară care s-ar putea să nu fie o fundătură.

- scări ”zburătoare” - care plutesc într-un spațiu infinit sau ne-determinat/ne-definit, fără-de-început sau/și fără-de-sfârșit, pe care de cele mai multe ori le poți vedea dar rar le poți accesa, iar dacă le poți accesa atunci cu siguranță urcă și coboară întruna fără nici o noimă, nu te duc nicăier, sunt un fel de inel al lui Moebius, etc. 

După cum am observat și la acest nivel, neliniștea nu este provocată de frica de cădere/prăbușire ci mai curând de lipsa de noimă și direcție a scărilor. Lipsa de temei și  de orientare în spațiu nu poate fi depășită de/în vis (deci în subconștient) în absența unor puncte sigure și stabile de referință.

A cincea treaptă sau eufemizarea căderii 

Această orânduire a subtemelor mele trebuie să dea seamă și de neliniștea difuză, obscură, primară care m-a însoțit de-a lungul vieții, și nu m-a părăsit nici acum. Este vorba de două ipostaze onirice care prin eufemizare transformă căderea/prăbușirea în alunecare sau coborâre, plutire sau planare:

- alunecarea pe trepte – este posibilitaea de a coborâ scările în viteză și lin, alunecând pe călcâi peste nasul treptelor ca și cum te-ai da pe un tobogan sau ai coborâ cu placa sau schiurile, este doar un vis, doar o iluzie care este însoțită de conștiința (falsă și ea) că lucrul acesta se întâmplă în realitate, urmată de dezamăgirea trezirii  

- planarea peste rupturi – depășirea unor rupturi ale scării, fie pe verticală sau orizontală (de multe ori de foarte mulți metri adăncime sau lățime)  făcută prin salturi/plutiri încetinite (în relanti) peste/prin acea ruptură, din păcate, cu conștiința faptului că așa ceva este o utopie, o iluzie, o imposibilitate atât în realitate cât și în vis, de aceea  frustrante și obositoare 

A șasea treaptă sau înfruntarea temerilor (s-ar putea să țină și de patologic) 

În oglindă față de treapta a 5-a  sau eufemizarea căderii, sub imperiul pornirilor de opoziție specifice vârstei adolescentine din acea perioadă, mi-am propus să înfrunt/să mă opun acestor neliniști/temeri. Numai că  acceptând această sfidare, a  fricii în fața căderii/prăbușirii, m-am trezit în fața unei provocări mult mai dranamatice, aflată dincolo de orice rațiune, de orice logică.  E vorba de visul, de dorința, de aspirația de a zbura, de a te înălța în aer, sau cel puțin de a pluti sau de a plana în văzduh. Consecința acestor utopii a fost apariția impusului irepresil de a sări în gol. Din fericire acest impuls sinucigaș era anulat de fiecare dată de instinctul de conservare și de frica ancestrală față de necunoscutul din fiecare gol. Instict care mă făcea să mă îndepărtez cât mai repede și cât mai mult posibil de spațiul ascuns al oricărui gol (cum era și ochiul scării).

A șaptea treaptă sau recuperarea culturală a scărilor 

Anii 70 au constituit perioada mea de formare profesională ca arhitect. Țin minte că al doilea proiect, mai curând un exercițiu de proiectare, a fost realizarea unei scări, pornind de la o serie de liste cu tipuri, tipologii, dimensiuni, detalii constructive; și bine-nțeles formula magică 2h+l=62-64 cm. În mod aleatoriu au fost selectate câte un element din fiecare listă, care au fost ansamblate într-un tip de scară pe care trebuia să-l proiectez. Mie mi-a picat un ansamblaj ciudat de caracteristici care în realitatea practică nu se realizează, și nici nu s-a realizat vreodată. Trebuie să menționez că în acel deceniu școala cultiva încă în exclusivitate arhitectura modernismului funcționalist / raționalist. Totuși exercițiul mi-a fost util pentru a cunoaște de la început cele două puncte nevralgice a oricărei scări: întoarcerea mâinii curente la capete, alinierea muchiilor intradosului în dreptul podestelor. Tăierea acestor 2 noduri gordiene, în realizarea unei scări frumoase și funcționale, ține strict de abilitatea/inspirația/creativitatea arhitectului. De aceea, azi, consider că scara este piatra de încercare a arhitectului, așa cum scaunul este pentru un tâmplarul de mobilă (ține atât de meșteșug și logică, cât și de har).

Și pentru-că am pomenit de inspirație/har/creativitate, a trebuit să treacă mai bine de 14 ani de învățare și exercițiu (practică de proiectare) pentru a descoperi, încetul cu încetul, că dincolo de formule matematice (algoritmi), reguli și normative tehnice, scara este ceva mai mult decât o structură constructivă rațională (acea ”scala” a romanilor) și mai mult decât o formă fizică funcțională  (acea ”σκάλα – skála” a grecilor).  Participarea în anii 80 la concursurile dedicate arhitecturii de idei: ”Shinkenchiku” și ”Central Glass” din Japonia mi-au dezvăluit rolul simbolic, metaforic al unei scări sau trepte. 

Documentarea asiduă pentru concursurile mai sus menționate, m-a dus la descoperirea unui  domeniu nou pentru mine: antropologia. Și asta datorită unei cărți fabuloase intitulată:”Structurile antropologice ale imaginarului” scrise de filozoful și antropologul Gilbert Durand. Carte fundamentală pentru mine, pentru înțelegerea, în primul rând, a modului în care s-a constituit și a evoluat gândirea noastră (percepție, interpretare, înțelegere) determinată de imaginarul propriu individual și colectiv și reflectată de imaginile arhetipale ale artefactelor noastre. Printre acestea un loc important ocupândul și scara cu conotațiile sale aspiraționale de înălțare/ de iluminare/ de progres spiritual, intelectual și psihologic ( acel ”κλίμαξ – klímax” al grecilor și/sau  acel ”gradus” al romanilor).

Notă editorială: Treptele și scările din fotografiile care însoțesc acest eseu au fost, în mare parte,
concepute și realizate în gospodăria autorului din Brăduleț.

* În literatura greacă antică, cuvintele legate de „scară” și „treaptă” aveau atât utilizări practice, cât și simbolice:

• κλίμαξ (klímax) era adesea folosit metaforic pentru ascensiunea spirituală sau intelectuală. De exemplu, în textele filozofice și religioase, „κλίμαξ” putea desemna progresul sufletului către iluminare.
• βαθμίδα (vathmída) apărea în contexte legate de ierarhii sociale și structuri organizatorice. În unele texte, era folosit pentru a descrie treptele unei cariere sau ale unei structuri politice.
• σκάλα (skála) era utilizat mai ales în sens arhitectural, referindu-se la scările fizice ale clădirilor sau ale navelor. În unele texte, putea avea și sens figurat, indicând etapele unei călătorii sau ale unui proces.

În literatura latină, cuvintele scala și gradus erau folosite atât în sens fizic, cât și metaforic:

• Scala – Provenind din latinescul scala, care însemna „scară” sau „trepte”, acest termen era utilizat pentru structuri arhitecturale, dar și în sens figurat, indicând progresul sau ascensiunea într-un sistem social sau intelectual.
• Gradus – Însemna „treaptă” sau „pas” și era folosit în contexte legate de poziție, rang sau progres. De exemplu, Cicero folosea gradus pentru a descrie ascensiunea în cariera politică.

Aceste cuvinte au influențat multe limbi moderne, inclusiv termenii „grad” și „scară” în română. 

MCV

** Scările cehoviene sunt dispozitive narative de anticipare și declanșare. Ele nu doar susțin acțiunea, ci o prevestesc, o încarcă simbolic și o reflectă.

MCV