Constantin Secară
Motto 1: „Nimic nu dispare până când nu ne învață ce trebuia să învățăm” (Micul prinț).
Motto 2: „Fericirea nu constă în obiecte pe care le adunăm în jurul nostru. Pentru a găsi fericirea tot ce trebuie să facem este să ne deschidem ochii” (Micul prinț).
Pentru început, aş porni de la definirea conceptului de patrimoniu, ca moştenire culturală şi spirituală a unui popor. În literatura de specialitate (etnologică şi de antropologie culturală) mai circulă şi termeni derivaţi, precum patrimonializare, salvgardare, conservare şi protejare a moştenirii culturale, care au intrat în vocabularul tuturor celor care sunt angrenaţi (prin natura ocupaţiilor pe care le profesează), în definirea, analizarea şi sistematizarea realităţilor şi proceselor acestei societăţi globale decadente, căreia, vrem nu vrem, îi suntem contemporani (nu discut, aici, modul în care s-a făcut, la noi, traducerea şi asimilarea terminologică). Din păcate, în ciuda mult-clamatei afirmări a diversităţii multiculturale, globalismul, prin modernizarea societăţii şi prin accesibilizarea informaţiei, şi-a dovedit tendinţa contrară: să uniformizeze şi chiar să elimine unele dintre valorile aparţinătoare culturii tradiţionale țărănești. În ultimii ani se vorbeşte chiar despre extincţia lumii satelor, cu tot ce implică această realitate socio-culturală. De aici, nevoia actuală de patrimonializare şi urgenţa ei. Una dintre definiţiile care pot fi date acestui termen descrie procesualitatea prin care fenomene culturale, obiecte, manifestări şi reprezentări umane diverse, care aparţin culturii tradiţionale, sunt scoase din contextul lor (să-i spunem „natural”) şi sunt mutate în alte contexte, diferite, uneori intervenindu-se asupra lor. Practic, de cele mai multe ori, patrimonializarea devine sinonimă cu resemantizarea. Acest proces a dovedit, însă, şi unele aspecte pozitive, căci, multe obiceiuri din lumea satului tradițional ar fi dispărut cu totul dacă nu ar fi fost patrimonializate. Mă refer la epoca în care, în ţările din vestul Europei s-a ridicat problema necesităţii salvgardării patrimoniului etnologic (la finele sec. al XIX-lea şi în primele decenii ale sec. al XX-lea). Au existat momente când unele fenomene culturale au mai putut fi găsite vii şi active, în unele ţări şi regiuni, dar au existat şi situaţii în care acestea a trebuit să fie redescoperite, reinventate şi reiterate, prin singurele două acţiuni posibile în condiţiile date: muzeificare şi festivalizare. Din păcate, încă şi în prezent se face confuzie între patrimonializare (care impune, atât cât este posibil, respectarea contextului și ariei de apartenenţă specifice elementelor de cultură tradițională, ca şi ale tuturor coordonatelor sociale şi culturale adiacente) şi salvgardare (care presupune mai ales extragerea şi valorificarea unor elemente, într-o manieră decontextualizată). Patrimoniul culturii tradiţionale cuprinde două mari categorii: cultura materială (sau tangibilă) şi cultura imaterială (sau intangibilă). Ambele se află într-un proces alert, de rapide transformări, unele ireversibile. Prin urmare, singurele modalităţi de patrimonializare şi de salvgardare sunt: muzeul (pentru patrimoniul material) şi scena (ca denumire generică pentru manifestările de tip festivalier, pentru patrimoniul imaterial). Scopul imediat este de a forma o conştiinţă colectivă locală asupra propriului patrimoniu, conştiinţă care trebuie să devină participativă şi militantă, în spiritul valorilor comunităţilor şi în sprijinul acestora. Scopul subsidiar, pe termen lung, este de a informa (într-un mod profesional) un anume public-ţintă, atât la nivel local, cât şi regional, naţional şi (de ce nu?) internaţional. Adresabilitatea este duală: la nivel academic, ştiinţific şi la nivelul publicului larg. Aici este decisivă contribuţia şi competenţa specialiştilor (cercetători şi profesori universitari, etnografi, etnologi, antropologi şi muzeografi), care trebuie să îndeplinească o funcţie formatoare din punct de vedere ştiinţific, dar şi moral şi spiritual, să aibă un aport major la refacerea memoriei culturale colective şi a unei conştiinţe patrimoniale autentice. Dincolo de aceste considerente, viaţa reală este alcătuită din sute, mii şi milioane de amănunte.
Motto 3: „Vedem clar doar cu inima. Tot ce e esențial e invizibil pentru ochi” (Micul prinț)
Vă propun acum să descifrăm împreună câteva dintre funcţiile, ritualitatea şi contextualitatea muzicilor tradiţionale româneşti. Să parcurgem drumul de la timpul istoriei la timpul tradiţiei, la timpul povestit, ca o poveste necesară, mereu reafirmată şi mereu reiterată, întru dăinuirea memoriei şi reaşezarea unei posibile continuităţi în calea discontinuităţilor timpului prezent. Despre muzica tradițională se vorbeşte astăzi tot mai puțin, și ea nu se mai aude, în forma şi în cadrele pe care i le-a hărăzit, cândva, ţăranul român. Drumul sinuos şi captivant al descoperirii muzicilor tradiţionale româneşti începe cu depăşirea hotarelor conceptuale dintre un trecut mereu invocat, dar prea puţin cunoscut, un prezent în continuă mişcare şi un viitor incert. Poate a sosit momentul ca aceste comori de spiritualitate românească să fie readuse la cinstea cea dintâi la care au fost ridicate, odinioară, conducând, în cele din urmă, la scoaterea la lumină a „muzicii mute” a doinelor [doina, lyric song], cântecelor şi jocurilor [folk dances], tezaurizate în arhivele de folclor. Vorbim despre tradiţia care derivă din ritualuri, obiceiuiri şi rânduieli, despre tradiţie, ca bună rânduială într-o incursiune magică în riturile de trecere, din ciclul vieţii omului.
Motto 4: „Toți adulții au fost cândva copii, doar că puțini dintre ei își amintesc” (Micul prinț).
„Luică, luică, de mi-l culcă,/ Şi tu, soamne, mi-l adoarme,/ Şi tu, raţă, ia-l în braţă”. Cântec de leagăn [lullaby song] din Drăguş, Făgăraş, înregistrat de Constantin Brăiloiu în anul 1933. Este important să menţionăm faptul că folclorul românesc are un pronunţat caracter sincretic. Sincretismul, sau acea îmbinare a elementelor disparate, aparent eterogene, ale culturii populare (muzică, poezie, dans), reprezintă adevărata, inegalabila şi irepetabila capacitate a muzicii tradiţionale româneşti de a se „topi” în creuzetul spiritualităţii acestui popor. Din leagăn şi până-n mormânt, de la Anul Nou şi până în miez de vară, toate ciclurile, anotimpurile şi momentele importante sunt surprinse, în folclor, precum într-un univers paralel care încearcă să restabilească ordinea primordială, ordinea cosmică a lucrurilor, să aducă cerul pe pământ şi să-l împace pe om cu Creatorul său şi cu firea cea adevărată a lucrurilor.
„Paparudele” [folk ritual to invoke the rain] sau despre uliţa unei copilării demult uitate... Nimic nu este întâmplător în muzica tradiţională românească! Vârsta şi devenirea omului sunt surprinse cu sfinţenie. Dacă dintre piesele [music songs] care aparţin cântecului de leagăn sau folclorului copiilor [children's folklore] exemplarele sunt mai restrânse, nunta reprezintă, în schimb, o exuberanţă repertorială neegalată. Să ascultăm trei cântece de la nuntă [wedding songs]; sunt piese ceremoniale şi, în acelaşi timp, iniţiatice, din perspectiva schimbării statutului social dar şi din cea a devenirii omului întru fiinţarea întregului: bărbat şi femeie, după firea întemeiată de Creator. Ascultăm cântecul miresei [the bride's song], în două variante (ţărănească [peasant folk music] şi lăutărească [lăutărească music]) şi apoi cântecul de la bărbieritul ginerelui [song at the groom's shaving].
Nunta poate fi înțeleasă şi ca un demers iniţiatic. Momentul când tânăra se desparte de mama sa reprezintă un act ritual care sugerează o „punte”, o trecere. De acest moment încărcat, nu rareori, cu dramatism, este legat şi cântecul ritual care-l însoţeşte, „De jele la mireasă” [lament to the bride], urmat de două jocuri rituale [ritual folk dances] specifice nunții bucovinene: „Jocul zestrei cu strigături” [the dance of dota bride with shouts] şi jocul „De trei ori pe după masă” [three times around the table]. Piese înregistrate de Constantin Brăiloiu în anul 1936, la Fundu Moldovei.
„Drumul omului pe pământ este precum al soarelui pe cer”, spune o vorbă din popor: el răsare, se înalţă, străluceşte cu putere şi coboară spre asfinţit, dispărând sub linia orizontului. Asemenea şi omul: după ce a gângurit, vegheat de cântecul de leagăn al maicii sale, după ce s-a jucat în raiul copilăriei, după ce s-a înălţat întru întemeierea unei familii şi spre continuarea, din veac în veac, a neamului său, urmează a se ascunde, smerit, în pământul din care a fost luat. Aceste ultime momente sunt clipele dramatice ale despărţirii de cei dragi. În muzica tradiţională românească ele sunt încărcate cu semnificaţii simbolice şi iniţiatice, aşa cum pot fi ascultate în „Cântecul bradului” [the ceremonial song of tree].
„Bradule, bradule,/ Cin' ţi-o poruncitu/ De mi-ai doborâtu/ Din ăi vârv die munţî/ Din brazi d-ăi mărunţî?” Aşa cântă cele două femei din Izverna, Mehedinţi; bradul este cântat asemenea şi în Oltenia de nord, în Banat şi în Transilvania. Bradul este axis mundi, este simbolul vegetal al legăturii omului cu pământul și cu cerul, cu universul. „Cântecul zorilor” [the ceremonial dawn song] constituie un alt cântec ceremonial al trecerii omului dincolo de lumea aceasta văzută. Este cântec ceremonial [ceremonial song] şi nu bocet [lament song], aşa cum a subliniat şi Constantin Brăiloiu, primul care a separat cele două categorii. Zorile sunt invocate în calitate de „surori ale soarelui”, personaje feminine cu puteri magice, care pot întârzia răsăritul până ce sufletul este pregătit pentru „călătoria cea mare”.
„Zorilor, zorilor/ Voi surorilor/ Noi că vă rugăm/ Voi să vă rugați/ Ca să nu pripească/ Ca să răsărească.” Moartea era anunţată, în cadrul comunităţii, și prin intermediul unor semnale specifice. Se vestea în cele patru zări faptul că cel plecat a fost un om cinstit şi harnic, un om de omenie. În Bucovina, de exemplu, buciumul [bucium, Romanian type of alphorn] avea un rol însemnat, sugerând, poate, Trâmbiţele Învierii [Resurrection trumpets], care vor răsuna cândva, la sfârşitul timpurilor.
Am ascultat un semnal sonor ceremonial la mort [ceremonial sound signal at death], cântat din bucium, într-o înregistrare făcută de Constantin Brăiloiu la Fundu Moldovei, în anul 1936. Făcând o distincţie netă între cântecele ceremoniale funebre [funeral ceremonial songs] şi bocete [lament songs], savantul român afirma că cele din a doua categorie exprimă „revărsări melodice ale părerii de rău”, cântate individual de către rudele mortului şi constituind acte obligatorii în ritualul funebru. Bocetele se cântă, de regulă, individual, dar pot exista variante în care vocea [the human voice] este însoțită de un instrument muzical (fluier sau cimpoi) [Romanian flute or Romanian bagpipe]. Prezentăm un bocet în care vocea este dublată cu fluierul, într-o nebănuită și rar întâlnită eterofonie [heterophony, a type of music texture characterized by the simultaneous variation of a single melodic line]; o piesă înregistrată de Constantin Brăiloiu tot în Bucovina, satul Deia, anul 1937; „Când la-mneata am venit/ Pe 'mneata nu te-am găsit...”
Impresionant, acest lamento funebru, în care vocea este dublată eterofonic de fluier. Această înregistrare a lui Constantin Brăiloiu constituie un document sonor extrem de preţios în contextul în care tipul melodic pe care-l reprezintă nu se întâlneşte decât în Bucovina, înrudit fiind cu doina [doina, lyric song] din aceeaşi regiune. Un ultim popas din calea ultimului drum al omului, în trecerea sa efemer-pământeană, ne oferă şansa nebănuită de a asculta o altă piesă rarisimă a folclorului muzical românesc: „De petrecut”; un cântec ceremonial în care femeile îşi împletesc glasurile într-o desfăşurare sonoră care trece de la unison [unison] la eterofonie [heterophony] şi apoi la monodie [monody] susţinută armonic [harmony] de un sunet prelungit, numit ison [drone]. Textul are virtuţi iniţiatice, care conduc şi călăuzesc sufletul pe calea întortocheată şi plină de piedici a vieţii de apoi: „Fire, fire, trandafire/ Dar tu ce te-ai zăbovit/ Şi de ce n-ai înflorit?...”
Motto 5: „O grămadă de pietre încetează să mai fie o grămadă de pietre imediat ce cineva o contemplă imaginându-și o catedrală...” (Micul prinț).
„Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc”, afirma Mircea Eliade în eseul intitulat Destinul culturii româneşti, publicat în anul 1953. În acelaşi context, autorul Istoriei religiilor mai sublinia că „pentru a înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia istoriei românilor”. Să fie oare acest destin, evocat de marele gânditor, menit a se împlini doar prin neşansă, trudă şi jertfă? Sau izvoarele de creaţie, nesecătuite încă, ale poporului român, mai pot fi găsite în locurile unde el „a fost aşezat de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul”? În acelaşi context, Mircea Eliade vorbea despre o anumită „solidaritate cu universul folcloric” care, prin geniul neamului românesc, s-a raportat la „acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice”. Spaţiul carpatin este locul de sub soare unde „Mioriţa” şi „Meşterul Manole” sunt încărcate cu simboluri metaistorice, acolo unde moartea jertfelnică este văzută ca act suprem de îndumnezeire cosmică.
Motto 6: „Ceea ce face deșertul frumos este că ascunde undeva o fântână...” (Micul prinț).
Am propus mai multe muzici tradiționale; multe dintre exemplele sonore au fost înregistrate în perioada interbelică de compozitorul și etnomuzicologul [ethnomusicologist] Constantin Brăiloiu. Metodologia lui Constantin Brăiloiu a reprezentat o noutate în epocă, tocmai datorită faptului că a propus un model de abordare integrată a cercetării, de la prima etapă şi până la elaborarea unor studii comparative. Scopul primordial a fost acela de a distinge elementele originale și proprii ale culturii tradiţionale româneşti, iar direcţia de cercetare etnomuzicologică [ethnomusicological research] a coincis cu importanța momentului istoric ulterior edificării României Mari. Este important, astăzi, să nu uităm că, de la extazul speranţelor la agonia dezamăgirii, precum şi de la edificarea ideilor la demolarea lor, drumul poate fi incredibil de scurt. Cu mult mai lungă şi mai anevoioasă este calea care duce la zidire! Să fim optimişti, totuşi! Este posibil ca poporul român să nu-şi fi secătuit, încă, izvoarele de creaţie, deoarece, citându-l, în final, tot pe Mircea Eliade, „s-ar putea ca ceea ce a constituit până acum nenorocul românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lor şansă de a supravieţui în Istoria de mâine”, căci „acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte”.
Sfârșit?
Dincolo de sunet începe legătura omului cu transcendentul şi puntea dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre omenesc și ceresc. Ce urmează apoi?... Un final?... În niciun caz! Muzicile tradiţionale românești reprezintă un univers sonor fascinant şi necuprins! Chiar dacă nu mai răsună în vatra satului, acestea și-au aflat nemurirea în rafturile arhivelor sonore, de unde sunt scoase, din când în când, mai timid sau mai hotărât, la lumina prezentului.
Încerc să ofer un răspuns la suita întrebărilor inițiale: Cine este Micul prinț? Cine sunt eu? Cine suntem noi? Poate că noi suntem cei care încercăm să ducem tradiția mai departe, deoarece tradiţia este în noi, tradiţia suntem noi! Să avem, așadar, în suflete, lumină, speranță şi bucurie!
Constantin Secară
Motto 1: "Nothing disappears until it teaches us what we were meant to learn" (The Little Prince).
I decided to answer the challenge by asking myself a number of questions: Who is the Little Prince? Who am I? Who are we? Why are we the way we are?
But I will not be tempted to slip into philosophical or metaphysical speculation! I will simply try to provoke an introspective meditation from the angle of... Romanian traditional music. I always begin my folk music course, which I teach at university, by telling my students what musical folklore is not: musical folklore is not synonymous with the music presented to us as "traditional" in the media – radio, TV and the audio-video streaming channels that the internet offers. But then, what is musical folklore? What is (or was) traditional music? What are the traditional musical instruments in the Romanian space? Is there a mythology of Romanian musical folklore? What about its symbolism? Can folklore be categorized into aesthetic categories? What are the representative genres and species? What was sung at the village folk dances? Can we talk about contemporary folklore? What is the current and future destiny of traditional music? Together we will try to find answers to these questions.
Motto 2: "Happiness does not consist in the things we gather around us. To find happiness all we have to do is to open our eyes" (The Little Prince)
I would start by defining the concept of heritage as the cultural and spiritual inheritance of a people. In specialist literature (ethnological and cultural anthropology) there are also derivative terms such as patrimonialization, safeguarding, conservation and protection of cultural heritage, which have entered the vocabulary of all those who are involved (by the nature of their profession) in defining, analysing and systematizing the realities and processes of this decadent global society, with which, whether we like it or not, we are contemporaries (I shall not discuss here the manner in which the translation and assimilation of terminology has been done in our country). Unfortunately, despite the much-trumpeted affirmation of multicultural diversity, globalism, through the modernization of society and the accessibility of information, has proven an opposite tendency: to standardize and even eliminate some of the values belonging to traditional peasant culture. In recent years there has even been talk of the extinction of the village world, with all that this socio-cultural reality implies. Hence the current need and urgency for patrimonialization. One of the definitions that can be given to this term describes the process by which various cultural phenomena, objects, manifestations and human representations belonging to traditional culture are taken out of their (let us call them 'natural') context and moved to other, different contexts, sometimes with interventions. In practice, more often than not, patrimonialization becomes synonymous with resemantization. However, this process has also had some positive aspects, as many traditional village customs would have disappeared altogether if they had not been patrimonialized. I am referring to the period when, in the countries of Western Europe, the need to safeguard ethnological heritage was raised (in late 19th and in early 20th century). There were moments when certain cultural phenomena could still be found alive and active in some countries and regions, but there were also situations when they had to be rediscovered, reinvented and reiterated, through the only two actions possible under the given conditions: museification and festivalization. Unfortunately, even today, there is still confusion between patrimonialization (which requires as much as possible coherence regarding the context and area specific to elements of traditional culture, as well as all regarding the adjacent social and cultural coordinates), and safeguarding (which mainly involves extracting and exploiting elements in a decontextualized manner). Traditional cultural heritage comprises two broad categories: material (or tangible) culture and immaterial (or intangible) culture. Both are in a process of rapid change, some of it irreversible. Therefore, the only means of patrimonialization and safeguarding are the museum (for the material heritage) and the stage (as a generic term for festival-type events, for the immaterial heritage). The immediate aim is to form a local collective awareness of its own heritage, which must become participatory and militant, in the spirit of, and in support of community values. The subsidiary, long-term aim is to inform (in a professional manner) a specific target audience, at local, regional, national and (why not?) international level. The target is twofold: the academic/scientific and the general public. The contribution and competence of specialists (researchers and professors, ethnographers, ethnologists, anthropologists and museographers) is decisive here, as they must play a formative role in scientific, moral and spiritual terms, and make a major contribution to the restoration of collective cultural memory and a genuine awareness of heritage. Beyond these considerations, real life is made up of hundreds, thousands and millions of details.
Motto 3: “We can only see clearly with our hearts. Everything that is essential is invisible to the eye.” (The Little Prince)
I invite you now to decipher together some of the functions, rituality and contextuality of several types of Romanian traditional music. Let us walk the path from the time of history to the time of tradition, to the time of telling, as a necessary story, constantly reaffirmed and constantly reiterated, in order to preserve the memory and to reposition a possible continuity in the discontinuities of the present time. Less and less is being said today about traditional music, and it is no longer heard in the form and in the settings that the Romanian peasant once assigned to it. The winding and exciting road to discovering Romanian traditional music begins with overcoming the conceptual boundaries between a past that is always invoked but little known, a present in constant flux and an uncertain future. Perhaps the time has come for these treasures of Romanian spirituality to be restored to their former glory, leading eventually to the bringing to light of the 'silent music' of the doina (lyrical song), folk songs and folk dances, treasured in folklore archives. We are talking about tradition deriving from rituals, customs and rites, about tradition as order in a magical incursion into the rites of passage in the human life cycle.
Motto 4: “All grown-ups were children at some point, but only few of them remember that” (The Little Prince).
„Luică, luică, de mi-l culcă,/ Şi tu, soamne, mi-l adoarme,/ Şi tu, raţă, ia-l în braţă”. Lullaby from Drăguş, Făgăraş, recorded by Constantin Brăiloiu in 1933. It is important to mention that Romanian folklore has a pronounced syncretic character. Syncretism, that is the combination of disparate, seemingly heterogeneous elements of folk culture (music, poetry, dance), represents the true, unparalleled and unrepeatable ability of Romanian traditional music to 'melt' into the crucible of this people's spirituality. From cradle to grave, from the New Year to midsummer, all the cycles, seasons and essential moments are captured in folklore, as in a parallel universe that seeks to restore the primordial order, the cosmic order of things, to bring heaven on earth and to reconcile man with his Creator and with the true nature of things.
"Paparudele" (folk ritual to invoke the rain), or musings about the cradle of a long forgotten childhood... Nothing is accidental in Romanian traditional music! Age and human development are captured with religious precision. Whereas the examples of songs that belong to the category of lullabies or children's folklore are more limited, the wedding, on the other hand, presents an unrivalled exuberance of repertoire. Let us listen to three wedding songs; they are ceremonial and at the same time initiatory pieces, both from the point of view of a change in social status, as well as from that of man's path in the creation of the whole: man and woman, according to the Creator's will. We listen to the bride's song, in two versions (peasant folk performance and lăutărească, professional performance), and then to the song performed during the ritual of the groom's shaving.
The wedding can be viewed as an initiatory process. The moment the young woman leaves her mother behind is a ritual act suggesting a 'bridge', a passage. The ritual song that accompanies it, "De jele la mireasă" (“lament for the bride”), is also linked to this moment, which is not infrequently charged with drama, followed by two ritual folk dances specific to weddings in Bucovina: "Jocul zestrei cu strigături" (“the dance of the bride’s dowry, with humorous couplets”) and "De trei ori pe dupa masă" (“three times around the table”). Pieces recorded by Constantin Brăiloiu in 1936, in Fundu Moldovei.
"Man's journey on earth is like the sun's journey across the sky", popular saying goes: he rises, moves upwards, shines brightly, and descends towards the sunset, disappearing below the horizon. And so does man: having cooed, watched over by his mother's lullaby, having played in the paradise of childhood, having risen to found a family and to carry on his lineage from age to age, he is now to hide, humbly, in the earth from which he was taken. These last moments are the dramatic moments of separation from loved ones. In Romanian traditional music they are charged with symbolic and initiatory meanings, as can be heard in “Cântecul bradului” (“the ceremonial song of the fir tree”).
„Bradule, bradule,/ Cin' ţi-o poruncitu/ De mi-ai doborâtu/ Din ăi vârv die munţî/ Din brazi d-ăi mărunţî?” (“O, fir tree / Who called you / And made you descend/ From the mountain tops/ From the depths of forests?”) So sing the two women from Izverna, Mehedinți; the fir tree also has a song sung to it in the North of Lesser Wallachia, Banat and Transylvania. The fir tree is the axis mundi, the plant symbol of man's connection with the earth and the heavens, with the universe. „Cântecul zorilor”(“The dawn song”) is another ceremonial song of man's passage beyond the visible world. It is a ceremonial song and not a lament song, as Constantin Brăiloiu, the first to separate the two categories, emphasized. The dawn is invoked as 'sisters of the sun' (in Romanian, the word for “dawn”, “zori”, is used only in the plural form, and is assigned the feminine grammatical gender), female characters with magical powers who can delay the sunrise until the soul is ready for the 'great journey'.
„Zorilor, zorilor/ Voi surorilor/ Noi că vă rugăm/ Voi să vă rugați/ Ca să nu pripească/ Ca să răsărească.” (“Dear dawn sisters / We pray to you / For you to pray / To the Sun to tarry / And not rise so soon”) Someone's death was also announced in the community by specific signals. It was announced to the four corners of the world that the deceased had been an honest and hard-working man, a man of humanity. In Bucovina, for example, the bucium (Romanian type of alphorn) played a significant role, perhaps suggesting the Resurrection trumpets that would sound some day at the end of times.
We have just listened to a ceremonial sound signal at someone’s death, played on a bucium, in a recording made by Constantin Brăiloiu in Fundu Moldovei, in 1936. Drawing a clear distinction between funerary ceremonial songs and lament songs, the Romanian scholar asserted that the latter category expressed 'melodic outpourings of sorrow', sung individually by the relatives of the deceased and constituting obligatory acts in the funeral ritual. Lament songs are are usually sung individually, but there may be variants in which the human voice is accompanied by a musical instrument (Romanian traditional flute or bagpipe). We present here a lament song in which the voice is accompanied by the flute, in an unexpected and rare heterophony (a type of music texture characterized by the simultaneous variation of a single melodic line); and a piece recorded by Constantin Brăiloiu also in Bucovina, Deia village, in 1937, „Când la-mneata am venit/ Pe 'mneata nu te-am găsit...” (“When I came to see you / I did not find you at home...”)
Impressive, this funereal lament, in which the voice is heterophonically accompanied by the flute. This recording by Constantin Brăiloiu is an extremely valuable sound document in a context in which the type of melody it represents is found only in Bucovina, akin to the doina from the same region. A last stop on the path of man's last journey, in his ephemeral earthly passage, gives us the unexpected chance to listen to another rare piece of Romanian musical folklore: "De petrecut" (“Farewell song”); a ceremonial song in which the women interweave their voices in a sound structure that goes from unison to heterophony and then to monody harmonically sustained by a prolonged sound, called ison (drone). The text has initiatory virtues, leading and guiding the soul along the winding and obstacle-filled path of the afterlife: „Fire, fire, trandafire/ Dar tu ce te-ai zăbovit/ Şi de ce n-ai înflorit?...” (“Dear lovely rose / Why did you tarry / And why did you not blossom?”)
Motto 5: “A pile of stones ceases to be a pile of stones as soon as someone looks at it while imagining a cathedral…” (The Little Prince).
"Few nations can boast as much misfortune in history as the Romanian nation", wrote Mircea Eliade in his essay The Fate of Romanian Culture, published in 1953. In the same context, the author of The History of Religions also emphasized that "in order to understand the fate of Romanian culture, we must always bear in mind the tragedy of Romanian history". Is this destiny, evoked by the great thinker, destined to be fulfilled only through misfortune, toil and sacrifice? Or can the as-yet-untapped wellsprings of creation of the Romanian people still be found in the places where they "were placed by fate on the eastern frontiers of Europe, on both sides of the last European mountains, the Carpathians, along and at the mouth of the largest European river, the Danube"? In the same context, Mircea Eliade spoke of a certain "solidarity with the folkloric universe" which, through the genius of the Romanian nation, has related to "those living realities that history could not touch: the Cosmos and cosmic rhythms". The Carpathian space is the place under the sun where 'Miorița' and 'Meșterul Manole' are charged with meta-historical symbols, where sacrificial death is seen as the supreme act of cosmic ascension to divinity.
Motto 6: "What makes the desert beautiful is the fact that it conceals a fountain..." (The Little Prince).
I have put before you several samples of traditional music; many of them were recorded in the interwar period by the composer and ethnomusicologist Constantin Brăiloiu. Constantin Brăiloiu's methodology was a novelty at the time, precisely because he proposed a model of an integrated approach to research, from the first stage to the development of comparative studies. The primary aim was to distinguish the original and specific elements of Romanian traditional culture, and the ethnomusicological research direction coincided with the importance of the historical moment after the establishment of Greater Romania. It is important today not to forget that the road from the ecstasy of hope to the agony of disappointment, as well as from the building of ideas to their demolition, can be incredibly short. Much longer and more arduous is the road leading to edification! But let us be optimistic! It is possible that the Romanian people has not yet dried up its creative wellsprings because, to quote Mircea Eliade, "what has so far been the misfortune of Romanians in history may well be their great chance to survive in tomorrow's history", for "where death is still dealt with as a wedding, the spiritual wellsprings are intact".
The end?
Beyond sound begins man's connection with the transcendent and the bridge between the seen and the unseen world, between the human and the celestial. What then? An ending? Definitely not! Romanian traditional music is a fascinating and endless sound universe! Even if it no longer sounds in the middle of the village, they have found their immortality on the shelves of sound archives, from where they are brought out, from time to time, more timidly or more resolutely, to the light of the present.
I am trying to answer the series of initial questions: Who is the Little Prince? Who am I? Who are we? Perhaps it is we who are trying to carry on the tradition, because the tradition is in us, we are the tradition! So let us have light, hope and joy in our hearts!
Susținut de / supported by
Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din Romania din Timbrul de Arhitectură.
This project is supported by the Romanian Orders of Architects, from the Architectural Stamp Duty.
ANTERIOR
URMăTOR
© Copyright 2025 Fundația Arhitext Design
