Arpad Zachi
Și printre oameni te simți singur, spuse șarpele.
Antoine de Saint-Exupery
Spuneam la început că pentru mine povestea Micului Prinț este una frumoasă și tristă. Frumoasă, ca toate poveștile ascultate în copilărie, ne-putând percepe elementele tragice și dramatice ale narațiunilor, ne-având capacitatea de a înțelege părțile lor întunecate, pline de răutate și cruzime, acoperite oricum de sfârșitul fericit a acestor basme. Și tristă, grație finalului incert, problematic, în care eroul povestirii pur și simplu dispare. Iar asta face ca până și exitența acestui personaj să devină improbabilă. În mod natural ne identificăm cu personajul principal, cu eroul poveștii, avatarul lui este și al nostru, gândurile, sentimentele, trăirile, stările lui devin și ale noastre, iar în finalul poveștii el dispare, se pierde fără urmă, se face nevăzut. Te trezești deodată singur și descumpănit. Te întrebi dacă acel personaj a existat cu adevărat, dacă e posibil să existe. Îți cam fuge pământul de sub picioare.
Limbajul e o sursă de neînțelegeri.
Antoine de Saint-Exupery
Cu alte cuvinte, vreau să spun că pentru mine, a fost și rămâne o carte despre singurătate sau despre starea de singurătate (dacă este mai ușor de acceptat). O carte învăluită de aburul melancoliei[1] și purtătoare a unor vagi regrete[2], ne-mărturisite și profund ascunse în ființa mea, pe care le port cu mine și pe care abia azi sunt în stare să le recunosc și să le accept. Singurătate, pe care Antoine de Saint-Exupery o exprimă explicit, direct încă de la început, prin propriul său personaj (autorul îi zic unii, povestitorul îi zic alții):
Am trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, ...
Antoine de Saint-Exupery
Singurătatea pare să fie numitorul comun al tuturor personajelor care apar în această carte de la povestitor și Micul prinț, de la rege, vanitos, bețiv, businessman, lampagiu, geograf la vulpe și șarpe, și bine-nțes de la saint-Exupery la noi cititorii. Numai că este vorba, de fapt, de singurătăți foarte diferite. Atât ca receptare și interpretare, cât și ca trăire și asumare a acestor singurătăți.
În miezul cel mai adânc al tuturor singurătăților există un dor intens de reunire cu sinele pierdut al fiecărui om.
Brendan Francis
Pentru a degaja aceste diferențe trebuie să facem o mică vizită pe planeta psihologiei. În mare psihologii vorbesc de patru tipuri de singurătăți:
O singurătate emoțională, constitutivă, firească, ca parte a biologiei și psihologiei fiecăruia din noi (ca indivizi umani). O percepem, o acceptăm și o purtăm cu noi în mod mai mult sau mai puțin conștient. Suntem în mod natural adaptați la ea. De multe ori, simțim nevoia de interiorizare a unor momente de cumpănă, de cotitură, de trecere a unor praguri din viața noastră, prin visare și meditație, prin izolare și singurătate.
Singurătatea e starea spirituala în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată.
Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.
Mircea Eliade
„O singurătate situațională, contextuală și conjuncturală, ca parte a interacțiunii ocazionale sau permanente cu alte grupuri și alte spații decât cele originale. Este o consecință a respingerii, a izolării induse și impuse din afară. Poți să te lupți cu ea, deși în cele din urmă sub o formă sau alta vei ceda. (În paranteză spus, editorul cărții lui i-a cerut insistent schimbarea finalului, dar Saint-Exupery s-a opus și a reușit). Singurătatea aceasta poate deveni devastatoare. Și totuși mai există o cale, cea de te face că nu o vezi, să treci pe lângă ea întorcând capul, să eludezi prezența ei. (tot în paranteză vreau să spun că majoritaea prezentărilor poveștii „Micului Prinț” făcute de editorii de azi eludează aproape în totalitate tema singurătrății. Chiar și MCV a făcut la fel când l-am întrebat). Este forma de supraviețuire adoptată de foarte mulți dintre noi.
Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.
Emil Cioran
O singurătate socială, relațională, ca incanpacitate, ignorare sau ca refuz de a te integra în spațiul sau/și grupul din care faci parte în mod organic. Este mai curând o singurătate asumată prin retragere/sustragere parțială temporală și spațială, din mediul social, politic, cultural dominant și adăpostire/ sălășuire, vremelnică sau periodică, într-un mediu imaginat și imaginar, virtual sau inventat, creat ca un spațiu specific alternativ, original, autentic, dar disociat[3] și delimitat de cel comun/curent.
Întovărășirea și, în mod simultan, singurătatea, sunt condițiile de viață ale unui scriitor. Jerzy Kosinski
Singurătatea este soarta spiritelor superioare.
Arthur Schopenhauer
Muzica a fost inventată ca o confirmare a singurătății umane.
Lawrence Durrell
Și o singurătate cronică (sau izolarea socială), constitutivă și stucturantă, ca mod de viață solitară, în afara spațiului, timpului și societății, cât mai departe de orice grup sau grupare inițială, originară.
O singurătate care se vrea, se visează ruptă total, atât de lumea exterioară, indiferentă și nesigură, amenințătoare și primejdioasă, cât și de cea interioară, plină de sentimente și gânduri ambigui și contradictorii, de porniri eretice și păcătoase, marcată de rătăciri și ispite. Pentru asta trebuie să evadezi, să te autoexilezi și să trăiești solitar într-un spațiu închipuit paralel, utopic și fantezist, virtual-digital (în zilele noastre), care să nu poate fi pusă la încercare și îndoială convingerile ferme, certitudinile absolute, îmcrederea neclintită și care ne asigură o înșelătoare lipsă de primejdie, un fals sentiment de liniște și încredere și un iluzoriu adăpost de siguranță.
Singurătatea este prețul pe care trebuie să-l plătim că ne-am născut în această perioadă modernă, atât de plină de libertate, de independență și de propriul nostru egoism.
Natsume Soseki
Cel care poate trăi singur nu se aseamănă deloc cu animalul, are multe în comun cu înţeleptul şi este identic cu Dumnezeu.
Baltasar Gracian y Morales
Cu certitudine, de-a lungul vieții, ne încearcă și experimentăm cel puțin singurătatea emoțională, dacă nu chiar toate tipurile de singurăți. Și toate acestea într-o măsură mai mare sau mai mică, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. În măsura în care suntem conștienți și ne asumăm aceste singurătăți, mie mi se par naturale și firești, necesare și utile și nu le consider nici maladive[4] și nici patologice[5] chiar dacă astăzi, așa cum spune Manfred Spitzer, „Singurătatea este în plină expansiune”.
Singurătatea e dieta spiritului, mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară. Luc de Clapiers
Acum ne putem întoarce la „pălăria” lui Saint-Exupery și la „oaia” Micului Prinț, mai precis spus la desenele autorului, cel a șarpelui boa care a înghițit un elefant și cel a cutiei paralelipipedice în care se află, o oaie. Îmaginați-vă, pentru o clipă, o cutie în care se află nu o oaie ci un șarpe boua. Un șarpe boua care a înghițit un elefant, sau dacă vă place mai mult un câine, sau o pisică, sau un șoarece, sau, mă rog, orice alt animal închipuit de voi. Ca oameni mari, raționali și echilibrați, cu capul pe umeri, cum se spune în popor, ceea ce a-ți vedea, ar fi tot o pălărie, pur și simplu doar o pălărie. Vă cer puțină răbdare și mai faceți un mic efort. Priviți acea cutie ca pe o casă sau o vilă, o cabană sau un palat, un adăpost sau un refugiu, etc. cu spații interioare și spații exterioare, iar în loc de un animal în cutie se află un personaj, uman bineînțeles. Acesta a înghițit nu un alt animal, ci multă cunoaștere despre idei și sentimente, despre sensibilitate și frumusețe, și câteodată are și talentul sau/și abilitatea de-a le proiecta în desenele lui. Numai că, percepția noastră este ghidată de așteptările, visele, himerele noastre și mediată de trendurile și de modele(le) de moment. Ceea ce vedem este doar cutia, o construcție care ne satisface nevoile și aspirațiile pragmatice, cele materiale și biologice, cele sociale și economice, cele politice și ideologice. Nu percepem și nu ne interesează ce e dincolo de ziduri, cine și ce se ascunde în spatele lor.
Dacă le spuneți oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă din cărămidă trandafirie, cu mușcate în ferestreși porumbei pe acoperiș ... ”, nu sunt în stare să și-o imagineze. Trebuie să le spui : „Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci o să exclame: „Ce minunăție!”.
Antoine de Saint-Exupery
Evident, când scriu aceste rânduri mă gândesc, în mod special, la arhitectură și la arhitecți. Și mai ales la singularitatea arhitecturii și singurătățile arhitecților, fie ei arhitecți: „meseriași” sau „specializați”, „vedete” sau „staruri”, „critici” sau „teoreticieni”, „artiști” sau „autori”. Așa cum am văzut la început, combinații specifice de singurătăți sunt adoptate și trăite în modalități diferite de fiecare „categorie” de arhitecți, și de fiecare arhitect în parte. Singurătățile sau/și combinațiile de singurăți pot fi percepute sau recunoscute mai greu sau mai ușor. Mai curând pot fi intuite sau întrezărite parțial în lucrările, operele lor de arhitectură. Și asta cel puțin din două motive.
Primul, pentru-că textele lor de prezentare sunt în cele mai multe cazuri, ori descriptive, fiind contaminate de limbajul de lemn a memoriilor tehnice, cerute de reglementările din domeniu; ori formale și convenționale, prin preluarea unor șabloane de gândire cerute, impuse, dictate de suprastructura culturală, politică, socială, ideologică și economică a momentului (prejudecăți și cutume, dogme și paradigme). În acest mod, arhitecții, pe de o parte, evită să se expună, se protejează (cu alte cuvinte, se ascund în spatele cuvintelor), pe de altă parte, maschează, acoperă temerile și vulnerabilitățile proprii legate de motivațiile profunde, intime ale viziunii personale asupra temei proiectului (să nu uităm, cuvintele trădează și ne trădează).
Un artist este mereu singur – dacă este artist. Lucrul esențial de care are nevoie un artist este singurătatea.
Henry Miller
Al doilea motiv. Dacă cuvintele trădează, imaginile devoalează. Nu degeaba se spune că o fotografie spune mai multe decât o mie de cuvinte. Această constatare, după mine, e valabilă și pentru un tablou, pentru o secvență de film, pentru temă muzicală, chiar și pentru o șoaptă, o tăcere, o pauză, un interval, o proporție, un raport, o pată de culoare, etc. Și e valabilă, bine-nțeles, și pentru fotografia de arhitectură[6]. Indiferent dacă ea este făcută de arhitectul însuși sau de un artist fotograf. Nu știu dacă a-ți remarcat, cu certitudine că da, majoritatea acestor fotografii nu conțin personaje. Nu sunt poluate de prezența umană. Sunt epurate de elementele unui cotidian mundan. Sunt ansamblaje, decupaje, secvențe din care tot ce este accidental sau incidental, întâmplător sau ocazional este eliminat. Ceea ce rămâne devine stabil, echilibrat, semnificativ. În schimb sau în opoziție, fotografiile (imaginile) care introduc peisajul natural sau elemente ale lui în cadru (pământul și pietrele, stâncile; iarba, florile și copacii; picăturile de apă și râurile, lacurile, mările și oceanele; cerul și norii, soarele și stelele; etc.) sunt căutate cu obstinație și suprinse în ipostazele lor efemere. În mod paradoxal, acelaș tratament îl câștigă și cadrul urban, considerat ca peisaj. Cu alte cuvinte cadrul urban în evoluția lui permanentă e similar (și asimilat) de conceptul de peisaj natural.
Acesta este , pentru mine, cel mai frumos și cel mai trist peisaj din lume.
Antoine de Saint-Exupery
P.S. Nu pot să las aceste rânduri fără să amintesc în apărarea mea un citat din „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcener:
A nu pierde din vedere graficul unei vieți omenești care, orice s-ar spune, nu se compune dintr-o orizontală și două perpendiculare, ci mai degrabă din trei linii sinuoase, întinse la infinit, mereu apropiindu-se și neâncetat divergente: ceea ce un o crezut că este, ce a vrut să fie și ce a fost.
[1]. MELANCOLIE s. f. 1. Stare de tristețe, de deprimare (ușoară), amestecată cu visare și meditație, cu dorința de izolare și de singurătate. Sursa: DEX '09 (2009)
[2]. REGRET, regrete, s. n. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei
fapte nesocotite; – Din fr.regret. Sursa: DEX '09 (2009)
[3].DISOCIA, disociez, vb.I. Tranz. 2. A despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei care formează de obicei
un ansamblu unic. [Pr.: -ci-a] – Din fr. Dissocier, lat. Dissociare. Sursa: DEX '09 (2009)
[4] Chiar dacă, după cum spune Noreena Hertz „Generația K – copii crescuți cu Furby și Alexa – generația pentru care
interacțiunea față în față este deja o problemă tot mai acută, iar nivelul de singurătate este alarmant.” în cartea ei „Secolul
singurătății”– Editura Humanitas, 2021
[5]„ ... singurătatea nu este numai un simptom, adică un semn al unei boli, ci este ea însăși o boală”din cartea
„Singurătatea boală nerecunoscută” de Manfred Spitzer – Humanitas 2023
[6]. E la fel de valabil, consider eu, și pentru desenele libere, de mână ale arhitectului (schițe, perspective, etc.)
Arpad Zachi
And among people, you feel lonely, said the snake.
Antoine de Saint-Exupery
I mentioned at the beginning that, for me, the story of „The Little Prince” is both beautiful and sad. Beautiful, like all the stories heard in childhood, not being able to perceive the tragic and dramatic elements of the narratives, not having the capacity to understand their dark parts, full of malice and cruelty, anyway covered by the happy ending of these fairy tales. And sad, thanks to the uncertain, problematic ending, in which the hero of the story simply disappears. And this makes even the existence of this character seem improbable. Naturally, we identify with the main character, with the hero of the story, his avatar is also ours, his thoughts, feelings, experiences, and states become ours, and at the end of the story, he disappears, is lost without a trace, vanishes. Suddenly, you find yourself alone and disoriented. You wonder if that character really existed if it is possible for him to exist. The ground seems to disappear from under your feet.
(The Fox:) Language is a source of misunderstandings.
Antoine de Saint-Exupery
In other words, I want to say that for me, it has been and remains a book about loneliness or the state of loneliness (if it is easier to accept). A book enveloped in the mist of melancholy[1] and carrying some vague regrets[2], unspoken and deeply hidden within my being, which I carry with me and which only today I am able to recognize and accept. Loneliness, which Antoine de Saint-Exupery explicitly and directly expresses from the beginning through his own character (some call him the author, others the narrator):
I lived like that, alone, without anyone to really talk to, ...
Antoine de Saint-Exupery
Loneliness seems to be the common denominator of all the characters in this book, from the narrator and the Little Prince, from the king, the vain man, the drunkard, the businessman, the lamplighter, the geographer to the fox and the snake, and certainly from Saint-Exupery to us, the readers. But it is actually about very different types of loneliness. Both in terms of reception and interpretation, as well as in terms of experiencing and assuming these lonelinesses.
In the deepest core of all loneliness, there is an intense yearning for the reunion with the lost self of every person.
Brendan Francis
To distinguish these differences, we need to take a small visit to the planet of psychology. Psychologists generally talk about four types of loneliness:
An emotional loneliness, constitutive, natural loneliness, as part of the biology and psychology of each of us (as human individuals). We perceive it, accept it, and carry it with us more or less consciously. We are naturally adapted to it. Often, we feel the need to internalize moments of crisis, turning points, crossing thresholds in our lives, through dreaming and meditation, through isolation and solitude.
Loneliness is the spiritual state in which we are born, that natural and true state.
...
The most precious journey is that towards our soul, towards ourselves. A journey we undertake in solitude.
Mircea Eliade
A situational, contextual, and circumstantial loneliness, as part of occasional or permanent interaction with other groups and other spaces than the original ones. It is a consequence of rejection, induced and imposed isolation from outside. You can fight it, although in the end, in one form or another, you will yield. (By the way, the editor of the book insisted on changing the ending, but Saint-Exupery opposed and succeeded.) This loneliness can become devastating. And yet, there is still a way to pretend not to see it, to pass by it turning your head, to evade its presence. (By the way, most presentations of "The Little Prince" story made by today's editors almost completely avoid the theme of loneliness. Even MCV did the same when asked.) This is the survival method adopted by many of us.
You begin to know what loneliness is when you hear the silence of things.
Emil Cioran
Social, relational loneliness, as incapacity, ignorance, or refusal to integrate into the space or group to which you organically belong. It is rather an assumed loneliness through partial withdrawal/retreat, temporal and spatial, from the dominant social, political, cultural environment, and sheltering/dwelling, temporarily or periodically, in an imagined and imaginary environment, virtual or invented, created as an alternative, original, authentic space, but dissociated[3] and delimited from the common/current one.
Companionship and, simultaneously, loneliness, are the conditions of a writer's life.
Jerzy Kosinski
Loneliness is the fate of superior spirits.
Arthur Schopenhauer
Music was invented as a confirmation of human loneliness.
Lawrence Durrell
Chronic loneliness (or social isolation), constitutive and structuring, as a solitary way of life, outside space, time, and society, as far away from any initial, original group or gathering. A loneliness that wants, dreams of being totally separated, both from the external world, indifferent and uncertain, threatening and dangerous, and from the internal one, full of ambiguous and contradictory feelings and thoughts, of heretical and sinful urges, marked by wanderings and temptations. For this, you must escape, self-exile, and live solitarily in a parallel, utopian, and fantastical, virtual-digital space (nowadays), which cannot be questioned and doubted, with firm convictions, absolute certainties, unwavering confidence, and which provides us with a deceptive lack of danger, a false sense of calm and confidence, and an illusory shelter of safety.
Loneliness is the price we have to pay for being born in this modern age, so full of freedom, independence, and our own selfishness.
Natsume Soseki
He who can live alone does not resemble an animal at all, he has much in common with the wise and is identical with God.
Baltasar Gracian y Morales
Certainly, throughout life, we encounter and experience at least emotional loneliness, if not all types of loneliness. And all these to a greater or lesser extent, for a longer or shorter period of time. As long as we are aware and assume these lonelinesses, they seem to me natural and normal, necessary and useful, and I do not consider them either morbid[4] or pathological[5], even though today, as Manfred Spitzer says, "Loneliness is expanding."
Loneliness is the diet of the spirit, mortal when it is too prolonged, although it is necessary.
Luc de Clapiers
Now we can return to Saint-Exupery's "hat" and the Little Prince's "sheep," more precisely to the author's drawings, the one of the boa constrictor that swallowed an elephant and the one of the parallelepiped box containing a sheep. Imagine, for a moment, a box containing not a sheep but a boa constrictor. A boa constrictor that swallowed an elephant, or if you prefer, a dog, a cat, a mouse, or, well, any other animal you can imagine. As grown-ups, rational and balanced, with our heads on our shoulders, as they say, what you would see is still a hat, simply just a hat. I ask for a little patience and one more small effort. Look at that box as a house or a villa, a cabin or a palace, a shelter or a refuge, etc., with interior and exterior spaces, and instead of an animal in the box, there is a character, human, of course. This character has not swallowed another animal but a lot of knowledge about ideas and feelings, about sensitivity and beauty, and sometimes also has the talent or/and ability to project them in his drawings. However, our perception is guided by our expectations, dreams, and chimeras and mediated by current trends and models. What we see is just the box, a construction that satisfies our pragmatic needs and aspirations, material and biological, social and economic, political and ideological. We do not perceive and are not interested in what is beyond the walls, who and what is hiding behind them.
If you tell grown-ups: "I saw a beautiful house made of pink bricks, with geraniums in the windows and doves on the roof..." they can't imagine it. You have to say: "I saw a house worth a hundred thousand francs." Then they will exclaim: "What a marvel!"
Antoine de Saint-Exupery
Evidently, when I write these lines, I am thinking, especially, of architecture and architects. And especially of the singularity of architecture and the loneliness of architects, whether they are "craftsmen" or "specialized," "stars" or "celebrities," "critics" or "theoreticians," "artists" or "authors." As we have seen at the beginning, specific combinations of loneliness are adopted and lived in different ways by each "category" of architects and by each architect individually. Loneliness or/and combinations of loneliness can be perceived or recognized with more or less difficulty. They can rather be intuited or glimpsed partially in their works of architecture. And this for at least two reasons.
First, because their presentation texts are in most cases either descriptive, being contaminated by the wooden language of the technical memoirs required by the regulations in the field, or formal and conventional, by adopting thought patterns imposed by the cultural, political, social, ideological, and economic superstructure of the moment (prejudices and customs, dogmas, and paradigms). In this way, architects, on the one hand, avoid exposing themselves, protecting themselves (in other words, hiding behind words), and on the other hand, masking and covering their own fears and vulnerabilities related to the deep, intimate motivations of their personal vision on the project's theme (let's not forget, words betray and reveal us).
An artist is always alone - if he is an artist. The essential thing an artist needs is loneliness.
Henry Miller
The second reason. If words betray, images reveal. It is no wonder they say a picture is worth a thousand words. This observation, in my opinion, is also valid for a painting, for a film sequence, for a musical theme, even for a whisper, a silence, a pause, an interval, a proportion, a ratio, a color spot, etc. And it is valid, of course, for architectural photography too[6]. Regardless of whether it is taken by the architect himself or by a photographic artist. I don't know if you have noticed, surely you have, most of these photographs do not contain characters. They are not polluted by human presence. They are purified of the elements of a mundane everyday life. They are assemblies, cutouts, sequences from which everything accidental or incidental, random, or occasional is eliminated. What remains becomes stable, balanced, significant. On the other hand, or in opposition, the photographs (images) that introduce natural landscape or elements into the frame (the earth and the stones, rocks; grass, flowers, and trees; water drops and rivers, lakes, seas, and oceans; the sky and clouds, the sun and stars; etc.) are obstinately sought and captured in their ephemeral aspects. Paradoxically, the same treatment is given to the urban framework, considered as a landscape. In other words, the urban framework in its permanent evolution is similar (and assimilated) to the concept of natural landscape.
This is, for me, the most beautiful and saddest landscape in the world.
Antoine de Saint-Exupery
P.S. I cannot leave these lines without mentioning in my defense a quote from "Memoirs of Hadrian" by Marguerite Yourcenar:
Not to lose sight of the graph of a human life which, whatever one might say, is not composed of one horizontal and two perpendiculars, but rather of three sinuous lines, extended to infinity, always approaching and constantly diverging: what one believed to be, what one wanted to be, and what one was.
[1]. MELANCHOLY, n. 1. A state of sadness, (mild) depression, mixed with dreaming and meditation, with a desire for
isolation and solitude. Source: DEX '09 (2009)
[2]. REGRET, regrets, n. A feeling of sorrow caused by the loss of something or someone, by a failure or by committing an
inconsiderate act; – From Fr. regret. Source: DEX '09 (2009)
[3]. DISSOCIATE, dissociate, v.t. 2. To separate, to delimit concepts, problems, ideas that usually form a unique ensemble. [Pr.:
-ci-a] – From Fr. dissocier, Lat. dissociare. Source: DEX '09 (2009)
[4]. Even if, as Noreena Hertz says, "Generation K - children raised with Furby and Alexa - the generation for which face-to-face interaction is already an increasingly acute problem, and the level of loneliness is alarming." in her book "The Lonely Century" - Humanitas Publishing House, 2021
[5]. "... loneliness is not only a symptom, that is, a sign of a disease, but it is a disease itself." from the book "Loneliness: The Unrecognized Disease" by Manfred Spitzer – Humanitas 2023
[6]. I consider it equally valid for the freehand drawings of the architect (sketches, perspectives, etc.)
Susținut de / supported by
Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din Romania din Timbrul de Arhitectură.
This project is supported by the Romanian Orders of Architects, from the Architectural Stamp Duty.
© Copyright 2025 Fundația Arhitext Design
