Mihai Pienescu

Pornit dinspre văile Brădulețului un îndemn văratec propune trei cărări umbrite de gânduri rotindu-se de jur împrejurul unor scări : biblica (si nu numai) scară a lui Iacob, fără de capete și rost scări piranesiene ori spre cele cauchemardesques ale lui Echer. 

Întorcând eu « busola opțiunilor » către toate punctele cardinale determinate de competențele ce îmi închipui a avea « am tras spuza pe turta mea » (parcă așa se spune !) către cele mai arhitecturale (cu aproximațiile inerente) cărări. Nu-i greu de ghicit : Piranesi, Echer și ale lor virtuale/bune gravuri (și) cu scãri. 

§

Dar până să mă « împiedic » – ceața este deasă ! – prin hârtoapele cărărilor alese, iată două povești despre niște scări reale (unele vechi bine, alta mai din zilele noastre) povești dezvăluitoare ale valorilor fizice, simbolice, psihologice ori spirituale ale « reginei arhitecturii » (dupã cum spune Friedrich Mielke, creator al scalologiei – studiul scărilor). 

Prima poveste este preluată din “Rem Koolhaas, Elements of Architecture – floor, ceiling, roof, door, wall, stair, toilet, window, façade, balcony, corridor, fireplace, ramp, escalator, elevator” Taschen, 2018 (voumul stair, pagina 1319) > «Scările turnului și numerologia_Turnul catedralei Münster din Strasburg, cu un plan octagonal, a fost construit de Ulrich von Ensingen între 1399 si 1419. Octogonul nu are valoare arhitecturală ci una simbolică. Din timpurile babiloniene opt a fost considerat ca număr al zeului astfel aparținând în mod implicit clădirii de cult. Turla acestui turn octogonal este sustinută de opt duble nervuri de piatră, care se ridică spre vârf. Fiecare dintre ele ele constitue suportul structural pentru șase scări în spirală. Șase este de asemenea o cifrã sacră : Dumnezeu a creat lumea în șase zile, tronul lui Solomon are șase trepte, ziua și noaptea sunt divizate în 2×6, șamd. Cifra șase reprezintă perfecțiunea. La cele 8×6=48 de scări în spirală maistrul constructor Johanes Hültz a adăugat (1419-1439) încă patru scări în spirală care duc până în vârful turlei. Cele 52 scãri constitue volumul turlei, numărul lor fiind același cu săptămânile anului. Astfel, numerele simbolice reprezentând zeul (opt) și perfectiunea (șase) sunt asociate măsurii temporale a anului. Turnul catedralei din Strasburg este un excepțional exemplu al limbajului simbolic al arhitecturii, reprezentat aici prin intermediul scărilor. » 

A doua poveste își are originea în practica mundană a arhitecturii > Este povestea despre o scară (coincidență ne-voită, iarăși circulară) cum ar zice francezul, mai terre à terre, mai aproape de viața de zi cu zi, dar – consider – pilduitoare despre cum apare și ce poate dezlănțui ea, scara, într-un domestic spațiu parizian. Un clovn-echilibrist-muzician deține. la parterul unui imobil parizian, un agreabil spațiu. Este locul întâlnirilor sale amicale ori profesionale, al depozitării accesoriilor de tot felul necesare spectacolelor, locul unde pot fi găzduiți temporar parteneri de spectacol. Este – de multă vreme – « locul » său pe pământ ! În același imobil, la primul etaj, achiziționează un mic apartament partenera sa și mamă a fiului lor. Suprapunerea perfectă a planurilor celor două spații – atelierul/studio (el) și apartamentul (ea) – ca și evidente rațiuni economico-familiale contribuie la luarea deciziei de a le unifica. Deci vom creea un duplex. Alături de alte multe lucrări necesare vom purcede a decupa planșeul superior al parterului pentru amplasarea unei scări în colimaçon. Și astfel – pentru clovnul nostru – un pozitiv demers arhitecturalo-structural capătă dramatice dimensiuni existențiale. Decupajul planșeului o fi avut rolul său dar ideea instalării unei banale și necesare scări a declanșat un sindrom depresiv ce a culminat cu o tentativă de sinucidere. Scara va fi o poartă ce va deschide studioul atelier legându-l de un încă necunoscut spațiu. Balansata circulară scară – poate și prin ferma sa verticalitate – devine reperul inacceptabil al distrugerii intimității « locului » său, bine prezervat mulți ani. În cele din urmă, participarea clovnului la achiziționarea și apoi la montarea scării au constituit, probabil, procesul catartic eliberator de efectele psiholgic traumatizante ale proiectului de conectare a celor două spații.

§

Să ne întoarcem pe amintitele cărări la capătul cărora zărim gravurile (și) cu scări ale lui Giovanni Battista Piranesi și pe cele ale lui Maurits Cornelis Echer. 

Abstracție făcând de ruinele arhitecturale ale celui de al doilea război mondial – Londra, Dresda, Hiroșima… mi se pare greu să închipuim imagni arhitecturale mai neliniștitoare și mai limpede înfricoșătoare ca cele din seria de gravuri « Carceri d’invenzione » (Piranesi, 1750, 1761) sau din litografiile « La maison aux escaliers » (Echer, 1951) și « Relativité » (Echer, 1953). Privitorul este supus unei opresiuni virtuale prin exibarea fie a unor ruine arhitecturale fictive (Piranesi) fie prin imaginarea unui spațiu arhitectural traumatic (Echer). 

Spune Koolhas : secretul de nemărturisit al arhitecturii, chiar a celei proaste, a celei mai naive, mai improbabile este că ea, arhitectura, ameliorează lumea. Arhitectura este o necesitate practică, născutã din nevoia de protecție, de izolare, de confort psihic și material. Este construcție, edificare. Arhitectura vrea să fie – de la proiect (ficțiune) la edificare și apoi utilizare (realitate) – recunoscută ca pozitivă, departe de sentimentele de frică sau milă. 

Renunțând temporar – pentru plăcerea jocului cu ideile – la convingerea că arhitectura nu este artă pot considera că, în fond, gravurile piraneziano-echeriste sunt niște proiecte ce propun o formă rațional ingerabilă de arhitectură, o arhitectură ce propune propria dispariție, catastrofa, tragicul. O arhitectură ce traumatizată fiind traumatizează. Preluînd conceptul de la Emmanuel Rubio (« Vers une architectura cathartique », Editions Donner Lieu, Paris, 2011) o vom numi arhitectură catartică, o arhitectură ce are rolul de a exorciza coșmarurile comunității, echivalent aceluia de a căuta a-i oferi mereu mai mult confort. (E.R) 

Bine, bine, dar cu scările cum stăm? Cu o dozã necesară de cinism putem spune că stăm foarte bine, ”regina arhitecturii” având un rol important (Piranesi) și esențial (Echer) în a fi un semn determinant în sistemul de reprezentare arhitecturalã a catastrofei prin deturnarea și  blocarea funcțiilor sale pozitiv pragmatice (acces, interdependență / conexiune spatială) ori pozitiv simbolice (ascensiune / înălțare către înalte sfere spirituale).                                                                                                                                            

§

Dar, totuși, arhitecrura nu este artă ! Dacă în tragediile antice, cele shakesperiene sau în teatrul absurdului deznodământul permite experiența liberatoare (teroare și apoi detentă) dacã în Palazzo del Té putem privi fie frescele din Sala dei Giganti – teroare (spune Georgio Vasari : nu putem închipui pictură mai înspăimântătoare… munți și edificii gata să se prăbușească..) fie Banchetto di Amore e Psiche – reconfort, dacă fiorosul balaur din basm își pierde în cele din urmă cele șapte capete, dacă piesa de teatru se termină, dacă vizita se încheie iar cartea o putem închide, reala arhitectură prezență fixă fiind, mereu vizibilă în spațiu și timp, nu poate fi evitată ori uitată. Nu își poate asuma – chiar dacă uneori « alunecă » în ape tulburi, vezi, aproape de zilele noastre brutalismul sau deconstructivismul – precum arta roluri  neliniștitoare pentru comunitatea căreia îi aparține și căreia îi este datoare să-i aducă echilibru și armonie.

Frumos desenate (și așa rămase), simbolice fiind, scările se pot prăbuși, pot duce ne-unde. Frumos (sau nu) desenate, apoi construite fiind scările au datoria de a ajunge acolo unde trebuie, evitând eventuale nenorociri (vânătăi, fracturi, etc. !) ale potențialilor utilizatori. Dar și arta și arhitectura au în comun faptul că – istoria o demonstrează – pot fi făcute praf și pulbere în câteva clipe. Giovanni Battista Piranese (funebru nostalgic eclectic) la mijlocul secolului al XVIII-lea și Maurits Cornelis Echer (trist labirintic visător) două sute de ani mai târziu o demonstreză cu asupra măsurã și evident talent. 

§

P.S. despre scările aplatizate. > Ascensorul, imaginat încã din antichitate și sub forme rudimentare utilizat de-a lungul secolelor iar de la jumătatea secolului XIX o prezență frecventă în alcătuirea clădirilor, ca și așa zisele scări rulante sau escalatoare (mai de curând însoțite de norme proteguitoare de varii handicapuri) fac să se atribue scării – cu prilejul punerii în scena arhitecturală – un rol secundar. Cu puține excepții (spațiile de primire în muzee, teatre sau mari biblioteci) scara nu mai este vizibilă, monumentală, un interesant obiect integrat al spațiului arhitectural ci este redusă la un strict element funcțional – de evacuare, de salvare – ascuns/protejat într-o « casă a scării ». 

Diminuarea rolului scării – s-o numim traditională – în realitatea imediată întărește, cred, citirea ei, în primul rând, ca simbol ori metaforă.

Scara rulantă, dupã ce urcã ori coboară, se aplatizează apărînd/dispărând, și la început și în capăt de cursă. Pierzîndu-și astfel treptele scara rulantă este unul din semnele (discret banale) ce sugerează că pe potecile zilelor noastre nu avem de ales. Nu se (mai) urcă, nu se (mai) coboară. Mergem « aplatizați », drept sau mai pe ocolite, către distopice utopice lumi. La fel de neliniștitoare ca și cele închipuite de Piranesi ori Echer.