Ionel Oancea

Primul pas, scara din Santa Fé 

Marea pată roşie, semnul furtunilor persistente pe Jupiter, a fost descoperită în anul 1665. Ea aproape a dispărut din orizontul percepţiei până în anul 1878 când, practic, a fost redescoperită. În acelaşi an, fără legătură cu pata de dimensiunea Pământului de pe planeta Zeului zeilor, restauratorul celebrei bisericii Sainte Chapelle din Paris, arhitectul Antonio Mouly, a terminat 

de construit capela San Loretto din oraşul Santa Fé, New Mexico. Din nefericire, sau din fericire, rămâne de văzut, trece în veşnicie înainte să fi construit scara între spaţiul liturgic şi cor. Nu a lăsat în urmă schiţe ale soluţiei pe care, cu siguranţă, a avut-o în minte. Soluţie deloc simplă devreme ce 

maicile mănăstirii au căutat zadarnic meşterul potrivit. Zădărnicia căutărilor, din mulţimea meşterilor solicitaţi nici unul nu şi-a asumat realizarea scării, le-a determinat să facă o novena, rugăciune de obşte, către sfântul Iosif numit în Evanghelii Teslarul. 

Zilele treceau aşa cum trec toate zilele. Abia a noua zi, când aproape îşi pierduseră speranţa în ajutorul lui Dumnezeu, la poarta mănăstirii a bătut străinul umil, însoţit de asinul împovărat cu scule de tâmplărie. Omul, sărăcăcios îmbrăcat, le asigură că poate face scara. Le-a cerut doar cuve mari 

cu apă şi trei luni de anonimat, de linişte, până va săvârşi lucrarea. La capătul acestui timp, o minune de scară s-a arătat ochilor. Bucuroase, gazdele au pregătit agapa de mulţumire, dar meşterul dispăruse. Nu şi-a luat plata şi nu şi-a făcut cunoscut numele. 

Scara are treizeci şi trei de trepte, numărul anilor petrecuţi în lume de Iisus. Specia de lemn folosită este necunoscută în zonă. E construită numai cu noduri tâmplăreşti, numai cu unelte tradiţionale şi nu a fost folosit nici un fel de adeziv. Are forma spiralei pure, în două rotaţii complete, fără reazeme 

intermediare, spre mirarea specialiştilor de atunci şi dintotdeauna, fie ei arhitecţi, ingineri sau meşteri specializaţi în prelucrarea lemnului, şi este perfect stabilă. Le-a putut susţine pe toate maicile mănăstirii fără să dea nici un semn de slăbiciune. 

Fig. 1. Capela San Loretto si scara meşterului anonim 

Moartea arhitectului, rugăciunea de obşte, meşterul necunoscut, lemnul adus nu se ştie cum şi când de la mari depărtări, soluţia tehnică şi estetică enigmatică în perfecţiunea ei sunt ingredientele istoriei întâmplate în aceeaşi vreme cu redescoperirea marei pete roşii de pe planeta Jupiter. Ea 

atrage în fiecare an sute de mii de vizitatori ai lumii însetaţi de miracol sau, pur şi simplu, de perfecţiune. 

Al doilea pas, viaţa de poveste 

Orice întâmplare care atrage atenţia are înlăuntrul ei ex-tensiunea dintre realitate şi basm, dintre demonstrabil şi născocire, dintre credibil şi incredibil. Fie reală, demonstrabilă, credibilă, povestea poate purta nenumărate, diverse haine, în forma închipuirilor subiectiv sensibile. Ele nu-i 

anulează concreteţea, i-o aureolează. Suntem în adâncul poeziei sau, la fel de adevărat, în universul arhi-tecturii, câtă vreme în lume nu există nimic fără arhitectură. 

Este adevărat că arhitectul Antonio Mouly a finalizat capela San Loretto pe timpul redescoperirii petei roşii de pe Jupiter. Este adevărat că a plecat din lume înainte să realizeze scara de acces la cor. Este adevărat că măicuţele s-au rugat nouă zile. Este adevărat că în a noua zi meşterul 

necunoscut a venit la mănăstire şi a construit o scară uimitoare. Aceste adevăruri pot genera trei atitudini. Prima între ele este faptică, ştiinţifică. O asemenea realizare presupune cunoştinţe aprofundate de geometrie descriptivă, înţelegerea proprietăţilor lemnului, cunoaşterea nevoilor 

comportamentale şi spirituale ale omului, meşteşug, manualitate, intuiţie artistică duse la perfecţiune de practica îndelungată sau de inspiraţie miraculoasă. Întregul construct se bizuie pe raţiunea susţinută de simţul realităţii, pe pragmatismul lui a fi. 

A doua trece dincolo de fapte, la speculaţie, la filozofare, la ţesere sau desţesere de idei pentru a susţine trecerea între simplu şi complicat, între cunoscut şi necunoscut, între meşteşug şi artă, între văzut şi nevăzut. Trecerea reverberează subiectiv în divergenţă întrucât acelaşi fapt, acelaşi adevăr 

împarte subiecţii în cete ireconciliabile, pregătindu-le de ceartă, de război, gata să piară pe limba ideilor asumate. Scara din Santa Fé este pentru catolici un miracol, pentru alte feluri de creştini o realizare demonică, pentru istorici o operă de artă, pentru specialişti o realizare tehnico-artistică deosebită, pentru vizitatorul obişnuit un fapt divers, iar pentru toţi ceilalţi un obiect indiferent. Sunt 

categorii de oameni separate definitiv de modul de înţelegere al aceluiaşi fapt. Fenomenul îşi face loc în toate faptele solicitante emoţional. 

Ştiinţa de a face, împreună cu speculaţiile izvorâte din ea, nu epuizează puterea de generare a realităţii deoarece accesibilitatea misterului este şi ea, o dovedesc măicuţele din Santa Fé, adevărată. Întâmplător sau nu scara a putut fi făcută în urma insistentelor rugăciuni ale obştei către sfântul 

Iosif Teslarul. Prin urmare în poveştile tainice e cuprinsă afinitatea dintre ştiinţă şi credinţă sau, dimpotrivă, opoziţia dintre ştiinţă şi credinţă. În ambele cazuri, ceea ce este mai de preţ în suflet, inexprimabilul, cum spune Platon, ne obligă la formularea întrebărilor mari despre început şi sfârşit cu răspunsuri posibile numai în poezia vieţii. 

Urcarea-coborârea între cele de jos şi cele de sus, ale unicei fiinţe axiologic verticale din lume, este posibilă în trei dimensiuni existenţiale: comportamentală, temporală şi spirituală. Rostul scării este să relaţioneze locuri, pentru toate cele trei dimensiuni, între un început şi un sfârşit. Înlăuntrul 

rostului are înţelesuri tulburătoare. Sunt numai două toposuri indiferente cotidianităţi despre cele de jos şi cele de sus, despre viaţă şi moarte, despre necunoscutul din trecut şi cel din viitor, în chipul scărilor iniţiatice. Unul este despre creaţie. Lumea a fost creată de Dumnezeu, acum aproximativ 7500 de ani, în numai cinci zile, pentru omul zidit din ţărână, după chipul şi asemănarea 

Lui, în a şasea zi. Din această vizune s-a întrupat sufletul originar al lumii occidentale. Ea are frumuseţea incredibilă a proorociei despre trecut înscrisă de Moise, supranumit de evrei omul lui Dumnezeu, în Cartea Facerii. 

Din înlăuntrul acestei proorocii, a crescut celălalt topos, al evoluţionismului, produs al speculaţiilor filozofice al raţiunii autonome. Creaţia e transferată de la Dumnezeu la om, devine atribut exclusiv uman. Pentru a fi credibil evoluţionismul are nevoie de incredibil de mult timp. Atât de mult încât 

trece dincolo de orizontul perceptiv al oricărui muritor. Acum (?!), zic promotorii evoluţiei „ştiinţifice”, paisprezece miliarde de ani, explozia neaşteptată, fără cauză, a sâmburelui minuscul de materie din veşnicie, a născut Universul. La nouă miliarde de ani de la spectaculosul eveniment, undeva într-o margine a materiei în expansiune, apare Pământul. El are nevoie de un miliard de ani 

pentru a se umple de viaţă într-o nesfârşită şi încă necunoscută diversitate. Acum două milioane de ani, dintr-o formă de viaţă animalică se dezvoltă Homo Erectus, fiinţa responsabilă cu verticala dintre pământ şi cer, strămoş al lui Homo Sapiens, cel care stăpâneşte lumea văzută de peste trei sute de mii de ani. 

Toposul creaţionist în structură creştină a fost liantul construcţiei civilizaţiei occidentale, iar toposul evoluţionist, al omului derivat dintr-o anume specie de maimuţă, este, a devenit, factorul de deconstrucţie a aceleiaşi civilizaţii. Deşi idea vieţii fără Dumnezeu a devenit dominantă în toată 

modernitatea, cele două viziuni sunt co-existente. Nu întâmplător, întrucât ambele sunt profeţite cu claritate în Cartea Facerii. Scara creşterii şi descreşterii spirituale cu implicaţii adânci în modul de a fi este elocvent desenată în trei dintre textele cărţii: despre păcatul originar, despre turnul Babel 

şi despre scara din visul lui Iacov. Dincoacele acestor toposuri e alcătuit dintr-o masă amorfă de ne-

simţire, de indiferenţă faţă de rostul şi sensul lumii dominată de scările trupeşti ale labirinturilor construite în toate locurile accesibile lui Homo Sapiens. 

Al treilea pas, păcatul originar 

Ce legătură este între aşezarea urmată de izgonirea lui Adam din rai şi scară? Sfinţii părinţi ai creştinătăţii interpretează izgonirea o coborâre a spiritului la lume şi la trup, în timp ce raiul rămâne locul de poveste credibilă sau incredibilă, al începuturilor spre care se poate urca. De fapt tensiunea 

existenţială a omului funcţionează în libertatea de a alege între credinţa şi necredinţa extinsă la toate faptele vieţii. Coborârea şi urcarea în trup şi cu trupul uneşte pământul şi cerul prin verticala dinlăuntrul fiinţei. Scara, în această ipostază vie, este dispozitivul tehnic şi simbolic intru, cum ar zice Noica, parcurgerea acestei axe extensibile spre certitudini şi incertitudini. Povestea care declanşează trăirea, experimentarea materialităţii vieţii dominată de simţuri, de iluzii, de vise şi trăiri dramatice, asemenea big-bangului naşterii Universului, e cuprinsă în şapte versete din Cartea Facerii (cap. 3, 1-7): 

1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 

2. Iar femeia a zis către şarpe: “Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 

3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 

4. Atunci şarpele a zis către femeie: “Nu, nu veţi muri! 

5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 

6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 

7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. 

Coborârea în lumea simţurilor înseamnă cunoaştere prin simţuri, Adam şi Eva nu au văzut că erau goi ci au cunoscut că erau goi. Pomul din mijlocul raiului le-a dat ispita trupească în forma ştiinţei promisă de şarpe. Dar, din procesul evoluţiei faptelor ştiinţei şi speculaţiilor filozofice pricinuite de ele, nostalgia paradisului nu s-a pierdut ci doar a căpătat forme diferite. Scara din Santa Fé este o demonstraţie. Adusă în spaţiul real prin proiect, datorită novenei, a devenit izvor de idei, speculative sau nu, în ecuaţia cărora imaginea lui Dumnezeu, puternică în rugăciunea maicilor, este mereu mai palidă pe măsura uitării modului de a fi în rugăciune. 

Al patrulea pas, Babel 

Moise a scris Cartea Facerii acum trei mii trei sute de ani. Piramida în trepte inventată de Imhotep era deja ridicată de o mie patru sute de ani. Ziguratul la care face referire Moise fusese construit cu o mie de ani înainte şi era în vremea lui o amărâtă ruină. Povestea turnului Babel, locul unde 

Dumnezeu a amestecat limbile oamenilor şi de unde au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului e cuprinsă în nouă versete (cap. 11, 1-9): 

1. Ȋn vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 

2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. 

3. Apoi au zis unul către altul: “Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. 

4. Şi au zis iarăşi: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf  să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” 

5. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. 

6. Şi a zis Domnul: “Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. 

7. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. 

8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. 

9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului. 

Proiectul din şesul Senaar este ideograma, arhetipul oraşului civilizaţiei occidentale, desfăşurat pe două axe compoziţionale, una orizontală nelimitată şi una verticală în centru, destinată zgârie-norilor. Proiectul, veniţi din răsărit, oamenii au găsit locul potrivit şi şi-au pus în gând, implică efortul întregii comunităţi. Întrucât vorbeau aceeaşi limbă şi-au putut propune ridicarea 

turnului până la cer, nu din nevoi funcţionale ci pentru faimă, pentru a-şi face un nume. Ca în toate marile proiecte din istoria omenirii, e nevoie de materiale de construcţie şi tehnologii de execuţie noi, ieftine şi rapide, babeleeni au înlocuit piatra şi varul cu smoală şi cărămidă arsă. Numai aşa performanţele sunt posibile chiar dacă implică poluarea, distrugerea mediului. Sunt cunoscute 

oraşe antice înfloritoare dispărute, deşertificate, după ce locuitorii lor au tăiat toate pădurile din jur. Lumea de astăzi e la fel de neprietenoasă, de sinucigaşă cu spaţiul de existenţă. 

Competiţia pentru faimă, începută explicit cu turnul Babel, are un efect imprevizibil: destructurarea comunităţii care şi-a pus în gând o asemenea performanţă. Dacă la început Babel însemna „Poarta Zeilor”, la sfârşit s-a transformat în confuzie, încâlceală, generic vorbind în babilonie, atribut 

frecvent al marilor metropole contemporane. Devenit centrul lumii la un moment dat, New York-ul este primul mare oraş al modernităţii care capătă renumele „Noul Babilon”. 

Paul Zumthor îi numeşte pe constructorii din şesul Senaar, babeleeni întrucât, împrăştiaţi pe toată faţa pământului au construit mereu turnuri pentru faimă fără să facă economie de resurse. Iconografia constituită în lungul istoriei ilustrează această noimă. Reprezentările pun în evidenţă, cu multă claritate, evoluţia dezagregării spirituale de la babilon la babilonie (Fig. 2). 

Alungaţi din rai, coborâţi în materialitatea lumii, babeleenii au ales să vieţuiască numai pentru satisfacerea simţurilor, alungându-L la rândul lor sau uitându-L pe Dumnezeu. Astfel, urcarea ramâne fără sens, se transformă în rătăcire. 

Fig. 2. De la Babilon la babilonie: Tabliţa antică de lut cu turnul Babilonului, Turnul Babel în viziunea lui Bruegel şi Noul Babilon de P. Citroën 

Al cincilea pas, scara din vis 

Babeleeni şi-au pus în gând să ajungă la cer, nu pentru a-l redescoperi pe Dumnezeu ci pentru faimă, pentru a deveni, prin ştiinţa căpătată, ei înşişi dumnezei. Totuşi, mulţimea celor văzute faţă de infinirea celor nevăzute rămâne tulburătoare pentru orice iubitor de adevăr, rămâne o temă de meditaţie, o frică metafizică. Viziunea lui Iacov oferă răspuns acestei frici (Cartea Facerii, cap. 28, 11-19): 

11. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. 

12. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. 

13. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. 

14. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la 

apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta 

întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pământului. 

15. Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. 

16. Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacov a zis: “Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” 

17. Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: “Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” 

18. Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. 

19. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz. 

Coborârea în lume şi în trup după ce au cunoscut că sunt goi este urmată de orgoliul de a urca prin intermediul trupului la cer, o încercare sortită eşecului, întrucât trupul nu va fi niciodată suficient acestui scop spiritual. În inima acestui fenomen apare revelaţia paşilor între cele de jos şi cele de sus în chipul genealogiei, a scării temporale, a credinţei transmisă din tată în fiu. 

Scara spirituală, spre deosebire de cea materială, babeleenii, o dată ce au descălecat, şi-au propus cu toţii, instant, să construiască turnul până la cer din cărămidă arsă şi smoală, se întruchipează peste generaţii. Ea a început cu Avraam, care se tâlcuieşte „Tatăl al multor neamuri” deşi are numai doi copii născuţi la bătrâneţe. Unul din roaba Sarei, Agar, adică Fugara, a primit numele de Ismael, Dumnezeu ascultă, întrucât a apărut în momentul când dispăruse orice speranţă de a avea urmaşi. Dar rugăciunile lui Avraam şi ale Sarei, în traducere Prinţesa, au efect în naşterea miraculoasă, la adânci bătrâneţi, a lui Isaac, tâlcuit El va râde, întrucât este moştenitorul binecuvântat de tatăl lui, 

chiar dacă se încalcă tradiţia primului născut. Avraam îşi trimite sluga cea mai credincioasă să-i aducă lui Isaac soţie din patria natală. După drumul lung şi obositor sluga vede o fântână şi face un fel de pariu: Iată, eu stau la fântână, şi fata căreia eu îi voi zice când va veni să scoată apă: Da-mi să beau puţină apă din ulciorul tău. Iar ea îmi va zice: Bea şi tu, şi cămilele tale le voi adăpa, aceea să fie femeia pe care Domnul a rânduit-o pentru Isaac. Iar numele fetei care i-a îndeplinit dorinţa, Rebeca, chiar asta înseamnă, Cea care aduce şi oferă apă. Isaac şi Rebeca au doi feciori gemeni. Primul născut cu numele de Isav, adică Cel păros şi Iacov, Cel ce ţine de călcâi, numit aşa întrucât s-a născut ţinându-se de călcâiul fratelui său. El va reuşi să-şi înşele fratele şi să-şi cumpere, cu un blid de linte, dreptul de întâi născut şi binecuvântarea tatălui. După visul scării la cer Iacov are o confruntare cu Dumnezeu şi capătă numele de Israel, adică Cel ce vede pe Dumnezeu. El va avea doisprezece feciori,  părinţii celor douăsprezece triburi ale evreilor. Răstimpul dintre Cel ce ţine de 

călcâi, la naştere, şi Cel de vede pe Dumnezeu, la maturitate, cuprinde în toate                                                                                           

tainele ei scara spirituală a vieţi.

Avraam, Isaac, Israel sunt generaţiile succesive în comunicare cu Dumnezeu în urma cărora revelaţia scării de la pământ, locul casei lui Dumnezeu, la poarta cerului, locul unde se face văzut Domnul, este calea pe care îngerii urcă şi coboară pentru a-i arăta lui Israel şi urmaşilor lui sensul 

vieţii. Această poartă a cerului are aceeaşi semnificaţie în lumea creştină şi mai târziu în lumea musulmană. 

Orgoliul babeleenilor, de a construi turnul până la cer, a fost transformat în competiţie de urmaşii lor. Împrăştiaţi pe toată faţa pământului ei au umplut, umplu oraşele cu turnuri cu înălţimi mereu mai apropiate de cerul văzut. În schimb visul lui Iacov e arhetipul casei lui Dumnezeu preluat în 

bisericile creştine. Naosul bisericilor ortodoxe este icoana întrupată în arhitectură şi pictură a acestui vis. Scara începe cu credincioşii din spaţiul liturgic şi urcă împreună cu sfinţii şi îngerii la Hristos, piatra ajunsă în unghiul de boltă şi nebăgată în seamă ziditori. Arhetipul a evoluat în sens babelean în spaţiul liturgic catolic a cărui pictură a devenit secundară în raport cu arhitectura elansată prin arce frânte spre cer. Abstractizarea căii la cer, rezultat al raţionalizării relaţiei cu Dumnezeu, a deschis drumul îndepărtării artelor de sacru, de icoana îngerilor din visul lui Iacov care coborau şi urcau scara pentru a vorbi cu oamenii în timp ce poarta cerului rămâne deschisă. 

Fig. 3. Icoana scarii la cer din naosul ortodox şi abstractizarea ideii de înălţare spirituală în nava catolică 

Al şaselea pas, continuări

Algoritmul, memoria, inteligenţa, artificiale, oricât de sofisticat-dezvoltate ar fi, oricare va fi capătul evoluţiei lor, sunt fundamentate pe existenţă şi nonexistenţă, pe unu şi zero, pe faptul real al punctului nodal prin care trece sau nu trece un număr oricât de mic de particule invizibile. Simplitatea sistemului binar nu a împiedicat, dimpotrivă, a facilitat configurarea spaţiului virtual capabil să cuprindă tot văzutul, tot ştiutul omenirii, ba, mai mult, să gândească în locul omului în multe activităţi necesare, nenecesare sau dăunătoare. O dihotomie similară împarte oamenii în două cete cu credinţe specifice, a creaţioniştilor şi a evoluţioniştilor, ambele nedemonstrabile în lumea celor văzute. Acestora se adaugă ceata nerelevantă a indiferenţilor la scopul şi sensul vieţii. Aceste trei atitudini compun arhitectura vieţii de azi şi dintotdeauna. Poezia celor trei texte din Cartea Facerii ne învălue încă prin misterul ei inefabil, cu frumuseţea proorociei despre trecut a lui Moise rămasă, în vectorii ei esenţiali, valabilă şi astăzi dar şi în vremurile ce vor fi să vină. 

Proiectul babeleenilor a ajuns o ruină cu urme vizibile până în zilele noastre. Dar ideea turnului până la cer e plină de vitalitate. La primul popas, în Europa occidentală, ea încă mai are substanţa sacrului. În anul 1311 catedrala din Lincoln ajunge la înălţimea de 160 de metri. Prăbuşită în anul 1549 rămâne, în urma reparaţiei, la numai 83 de metri. După mai multe încercări nereuşite, în 

anul 1890 apare cea mai înaltă construcţie religioasă din lume. Biserica mănăstirii din Ulm îşi înalţă turnul la 161,5 metri, cu intenţia declarată de a depăşi performanţa constructivă din anul 1311. 

Fig. 4. Primul popas al babeleenilor, Europa occidentală, catedrala din Ulm 

Efortul uimitor dintre anii 1311 şi 1880 de a construi scări sacre până la poarta cerului s-a epuizat în modernitate. Din spaţiul credinţei inobilate de speranţa reală de a ajunge la cele de sus, s-a ajuns în spaţiul metafizic, la calea spre niciunde. Visul lui Iacov este revelaţie. Vederea lui Dumnezeu în capul scării l-a înspăimântat. Urmarea a fost considerarea acelui loc „casă a lui Dumnezeu” şi promisiunea de a-L iubi toată viaţa, el şi urmaşii lui, pe creator. În timpul din urmă iubirea s-a stins înecată fiind de liberalismul cu originea în grădina raiului. Realismul, vitalismul şi nihilismul născute din el devin faţete ale neadevărului, întrucât acceptarea adevărului multiplu, al fiecăruia, este o demonstraţie a necredinţei, a faptului că se poate trăi fără adevăr. 

La al doilea popas, în lumea nouă, în Noul Babilon, babeleeni construiesc Empire State Building. Clădirea înaltă de 381 metri deţine recordul mondial între anii 1931-1972. Urmeaza Willis Tower din Chicago. Cu cei 442,1 metri ai săi domină lumea până în anul 1998 când, la Kuala Lumpur, în 

Malaezia se ridică Petronas Tower, turnurile gemene înalte de 451,9 metri. Urmează în anul 2004 Taipei 101 din Taiwan, înalt de 508 metri. 

Fig. 5. Al doilea popas al babeleenilor, Statele Unite 

Fig. 6. Al treilea popas al babeleenilor, în orientul îndepărtat, 

Petronas Tower si Taipei 101 

După ce au înconjurat globul pământesc babeleeni se întorc la origine, aproape de anticul turn Babel, şi construiesc în Dubai Burj Khalifa. Cu cei 828 de metri ai săi deţin recordul mondial începând cu anul 2010. Dar recordul ca orice record uman este efemer, în aceeaşi zonă, în Arabia Saudită este în construire un alt turn, Kingdom Tower, care va depăşi 1000 de metri. Este, să recunoaştem, o poveste fabuloasă. Turnul neterminat al Babilonului continuă peste veacuri cu turnuri a căror neterminare se consumă în ambiţia de a fi primul, pentru nesăţioasa nevoie de faimă. 

Fig. 7. Al patrulea popas al babeleenilor, revenirea la locul începuturilor 

Foamea niciodată satisfăcută de faimă, accentuată de alungarea lui Dumnezeu din adâncul inimii, se transformă în modernitate în boală. Mulţi artişti, în special cei din secolul douăzeci, semnalează această boală. Ei simt, dintotdeauna, neliniştile existenţei din spaţiile artificiale construite de 

babeleeni. Desacralizarea artei potenţează fenomenul ducându-l cu paşi siguri în angoasă, în ne-simţire, în sinucidere spirituală. Scările nu mai ajung la poarta cerului, iar ambiţia tehnologică de a ajunge la cer este o alergare zadarnică spre nimic, chiar dacă proiectele de turnuri înalte de 2000 de metri sunt pe planşetele proiectanţilor. Piranesi (sec. XVIII) este între primii care excelează în semnalarea capătului de drum al bebeleenilor. Ruina, nonsensul, destructurarea înlocuiesc, fără putinţa de a mai spera, scara lui Iacov. Spaţiile sumbre ruinate de timp ale lui Piranasi ajung iluzie pură la Echer (sec. XX), în întruchipări absurde înlăuntrul cărora rătăcesc oamenii vremurilor noi 

circumscrişi de singurătate. 

Fig. 8. Piranesi şi Echer 

În concluzie, efortul tehnologic, ştiinţific, de materializare a ideii de scară, are începutul aureolat în sacralitatea axei lumii, reper ubicuu salvator şi sfârşitul împovărat de orbecăirea în labirintul fără lumină interioară dar cu amăgiri intensificate de raţiunii amăgitoare. 

* 

Revelaţia scării din vis are continuări tainice. Una dintre ele o aflăm la Ioan Scolasticul, numit aşa întrucât devenise, la o vârstă fragedă, cunoscător adânc, savant în ştiinţele vremii lui (a trăit între secolele VI-VII după Hristos). În scurt timp renumele i-a fost schimbat în Ioan Sinaitul după ce a ajus stareţ şi a condus cu măiestrie mănăstirea Sinai, constuită chiar pe locul unde Moise a avut revelaţia proorociei despre trecut. Dar renumele consacrat în lumea spirituală este Ioan Scărarul, datorat celebrei lui scrieri „Cartea despre nevoinţe”, împărţită în treizeci de cuvinte, numărul anilor lui Hristos până şi-a început misiunea în lume. Scara poate fi urcată, treaptă cu treaptă, de cei 

plecaţi de la cele mai de jos ale pământului cu speranţa, pentru creştinişti reală, pentru evoluţionişti fantasmagorică, că vor ajunge la cele de sus ale cerului. 

Între multele reprezentări ale scării lui Ioan, două, realizate în spaţii publice, sunt unicate româneşti. 

Scara de pe peretele nordic al mănăstirii Suceviţa, realizată în secolul XVI, este icoana „Cărţii despre nevoinţe” şi a porţii cerului din visul lui Iacov. Dincolo de puternicul, intrinsecul ei mesaj spiritual, Icoana întrupează relaţia spirituală între om, natură, arhitectură, pictură şi Dumnezeu. I se alătură în toposul românesc, Coloana infinitului, compusă din treizeci şi trei de trunchiuri de piramidă, acelaşi număr cu al treptelor scării din Santa Fé. Brâncuşi a preluat arhetipul stâlpilor funerari din cimitirul de la Hobiţa realizaţi pentru a uşura, asemenea piramidei lui Imhotep, calea sufletelor spre cer. Indiferent dacă eşti creaţionist sau evoluţionist, aceste icoane ale scării lui Iacov, induce privitorului trăiri care pot fi lămurite numai în adâncul celor mai de preţ lucruri din suflet. 

Fig. 9. Scări româneşti spre cer 

Ultimul pas 

Întâmplările între cele de jos şi cele de sus, între cele văzute şi nevăzute, între începuturi şi sfârşituri, au sensibila, înfricoşatoarea urmare, în ultima poezie scrisă pe patul de moarte din spital, cu aproape treizeci de ani în urmă, de Marin Sorescu: 

Scara la cer 

Un fir de paianjen 

Atârnă de tavan 

Exact deasupra patului meu 

În fiecare zi observ 

Cum se lasă tot mai jos 

Mi se trimite şi 

Scara la cer – zic, 

Mi se arunca de sus 

Deşi am slabit îngrozitor de mult 

Sunt doar fantoma celui ce am fost 

Ma gândesc că trupul meu 

Este totuşi prea greu 

Pentru scara asta delicată 

– Suflete, ia-o tu înainte 

Pâş! Pâş!