scări inepte, fără trepte,
să le urce-n vis nebunii
căutând rostu-n cer al lunii,
și-n cuvânt miezul furtunii,
să le urce-n veghe morții
ce-au trecut de pragul sorții
și de-a trupului hotare
risipindu-și urma-n zare,
căutându-și umbra în soare,
în al lui de foc vâltoare
să le urce mai ușor
îngerii cu-al lor zbor
nins prin al veșniciei dor,
făr-ca-n necuprins să cadă
cu-a lor aripi de zăpadă
ce îi fac pe orbi să vadă
puțul srăveziu de nor și-al luminii început
din al lor somn mut de lut