Apa ca cer inversat
(partea a întâia)
Podest / Preludiu
Sviatoslav Richter plays Bach Prelude & Fugue BWV 849
De 4 zile și nopți aud cum stropii de ploaie bat darabana pe policarbonatul terasei din spatele casei. O ploaie mocănească monotonă și tristă. O ceață umedă și grea dizolvă contururile dealurilor de jur-împrejur. Pe fundalul incert și lăptos se ițesc siluetele negre ale copacilor desfrunziți din grădină. Frunzele căzute, pătrunse de umezeală, se destramă și se descompun, se topesc și se transformă în țărână. O lumină cenușie se prelinge pe ferestre și picură stropi de melancolie în suflet. O atmosferă crepusculară inundă spațiul și gândurile. Ai senzția apăsătoarea a disoluției a tot ce e viu, că totul se dizolvă, că toate pier.
Închid ochii, mă gândesc involuntar la seceta intermitentă din ultimii 7 ani, mai ales la cea crâncenă din ultimii 2. Îmi dau seamă ce mană cerească este această ploaie persistentă. Cu ochii minții văd cum picăturile de ploaie se transformă în mici șuvoaie de apă care se strecoară pe sub frunzele putrezite, se preling prin crăpăturile adânci care brăzdează talpa uscată și îmbătrânită a pământului.
Rămân încă cu ochii închiși. Mi se pare că aud cum apa trezește la viață semințele pămăntului. Se aude zgomotul surd și prelungit al sâmburilor care pârâie, trosnesc, pocnesc și în cele din urmă plesznesc și încolțesc (un fel de țipăt primordial al unui prunc după căderea în lume). E începutul un nou ciclu de viață.
Cantus firmus (contratemă: reversibilitatea)
Bach - Toccata and Fugue in D Minor
Și ce legătură au toate acestea cu tema treptelor și scărilor ? - vă întrebați voi, așa cum m-am întrebat și eu. Voi încerca în continuare să elucidez, să-mi explic într-un fel sau altul, această legătură. Asta dacă voi fi în stare, dacă îmi va fi cu putință, În acest moment nu știu încotro să o iau. De aceea am tras de timp scriind rândurile de mai sus. O pauză bine-venită, ca un podest pe care să î-ți tragi sufletul înainte de a continua să urci sau să cobori rampa unei scări. Mi-am oferit astfel un moment de introspecție, pe de o parte, iar pe de altă parte, un timp de reflexie și evaluare a etapelor parcurse în abordarea temei, și mai ales de a găsi direcția demersului, sensul discursului, montajul și montura narațiunii din prezentul eseu.
Am structurat eseul ”Cele 7 trepte”, ca o rememorare (aș putea spune o filogeneză[1]personală) a propriilor experiențe practice de cățărare și urcare, de inițiere și asimilare simbolică a unei perspective ascensionale și contribuind la plăsmuirea unei părți importante din domeniul imaginarului meu. Pe parcursul acestui proces de aducere aminte, am avut în vedere în permanență (exagerez puțin) și perspectiva inversă, una descendentă, de coborâre a treptelor, pe firul memoriei culturale care leagă între ele cele 7 straturi de înțelegere și de interpretare colectivă specifică fiecărui nivel în parte (un fel de plonjare în ontogeneza[2]
acestui imaginar).
Această scufundare în straturile cunoașterii omenești legate de scări și trepte urma să fie subiectul și obiectul celui de al doilea eseu, cel din partea finală (un fel de ontologie[3] a ei). De data aceasta cele 7 trepte, în ordine descrescătoare, le-am denumit epoci[4]
, astfel:
Treapta a șaptea sau epoca cunoașterii exhaustive – epoca contemporană, cea a rețelelor / platformelor sociale ca: Facebook, WhatsApp, Instagram, YouTube and TikTok, și a inteligenței artificiale
Treapta a șasea sau epoca analizelor culturale - studiile Hofstade (cu cele 6 dimensiuni principale), studiile GLOBE (cu cele 9 dimensiuni principale), evaluările de Inteligență Culturală (cu cele 4 componente majore).
Treapta a cincea sau epoca cunoașterii științifice – studiile de antropologie (filozofică, socială și culturală, fizică), sociologie, psihologie, etc.
Treapta a patra sau epoca cunoașterii filozofice – metafizică, dialectică, fenomenologică, etc.
Treapta a treia sau epoca credințelor religioase – creștine, islamice, iudaice, hinduse, budiste (monoteiste).
Treapta a doua sau epoca povestirilor mitice – parabole, alegorii, povești cu caracter imaginar / fantastic care expune diversele credințe ale popoarelor antice despre originea universului, fenomenelor naturii, zei, divinități și eroi legendari, despre originea, desăvârșirea și destinul omului (politeism).
Treapta primă sau epoca simbolurilor ancestrale și geneza arhetipurilor - ca structură profundă a psihicului, înnăscută, care generează imagini simbolice și guvernează organizarea experienței umane.
Podest / Interludiu
Numai că după ce am schițat structura acestei scări, descrierea planurilor orizontale ale acestor trepte devine din ce în ce mai parțielă, se suprapun pe porțiuni tot mai mari și devin din ce în ce
mai neclare odtă cu creșterea adâncimii acestei perspective descendente pe care o am asupra lor. Nu văd contratreptele, nu realizez diferența de nivel dintre ele. Percep un plan înclinat cu margini franjurate, din ce în ce mai îngustă, o rampă inversă care se termină într-un punct (de fugă). Mă cuprinde neliniștea. Un gând îmi dă târcoale, imposibilitatea coborârii line a unei astfel de scări. Panicat mă opresc brusc și-mi trag sufletul. Din ”urmă” năvălesc peste mine fragmente de imagini, resturi de gânduri, rămășițe de stări și emoții, trăite, gândite, simțite în lungul și de-a latul suișurilor și coborâșurilor mele:
neliniștitoare scări ruinate care urcă amețitor spre cer entuziasm și speranță înspâimântătoare scări prăbușite care coboară abrupt în bezna pământului temeri și spaime amenințătoare scări verticale de care te agăți cu ambele mâini speranță luminoasă și nelinște vagă primejdioase scări știrbe care plonjează în adâncimile întunecate ale unor spații necunoscute curiozitate și groază tulburătoare scări suspendate care plutesc haotic în sus și în jos fără nici o noimă deasupra unor hăuri fără fund isterii, fobii, obsesii
Trag aer în piept și încerc să mă dumiresc. Îmi dau seama că toate aceste trepte (7,6,5,4) de cunoaștere rațională, laică, profană acceptate și utilizate de societate în ansamblul ei, m-au tulburat profund, cel puțin la nivel inconștient. Neliniștea mea este semnul unei nevroze[5]
, ”boala secolului nostru” cum o denumesc scriitorii. Ar trebui să fac un salt uriaș până la treapta 3 -a cea a credințelor religioase. Numai că acest orizont de cunoaștere este cel care introduce în scenă o scară cu trepte de virtute, dacă nu imposibil, cel puțin foarte anevoios de urcat. Este vorba de ”Scara lui Iacob”. Însă problema nu este acest urcuș sisific, ci iminența căderii la cel mai mic pas greșit (păcat). Iar această cădere este o prăbușire în focul veșnic al gheenei / tartarului / infernului / iadului.
Respir profund încă odată, gândindu-mă că trebuie să mă liniștesc și să prind curaj. Închid ochii și plonjez plin de curiozitate până pe treapta a 2-a, în epoca pre-creștină, cea a credințelor politeiste, sperând să găsesc niște răspunsuri. Mă scufund și rătăcesc la nivelul orizontului[6] poveștilor mitice și a ritualurilor șamanice.
(va urma)
Note de final
[1]. FILOGENEZĂ (f. 1) biol. Proces de dezvoltare a vieții pe Pământ. 2) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul acestui proces. /<fr. Phylogenese
sursa: NODEX (2002)
[2]. ONTOGENÉZĂ (< fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + genesis „naștere”) s. f. (BIOL.) Serie de transformări pe care le suferă un organism animal sau vegetal, din momentul concepției (fecundației), trecând prin perioada dezvoltării embrionare, până la realizarea formei sale definitive. Aceste etape reproduc, în esență, pe cele ale filogenezei. Sin. Ontogenie.
Sursa: DE (1993-2009)
[3]. ONTOLOGÍE (< < fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + logos „studiu”) s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței. .... În sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizică generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie și teologie rațională. În sec. 20, în contextul discuțiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiția substanțialistă și interpretează ființa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităților care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcții nedeductive, în jurul chestiunii sensului ființei (fenomenologia lui Heidegger).
Sursa: DE (19193-2009)
[4]. EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră. .... 2. Timp în care se repetă, periodic, același lucru în aceleași condiții. [Acc. Și: epocă. – Var.: (înv.) epohă s. f.] – Din fr. Époque.
Sursa: DEX 09 (2009)
Termenul mi-a răsăritt în minte din perioada când Mihai a urmat clasele primare la una din primele clase Waldorf din București. Pe un interval de câteva săptămâni studiau doar câte un domeniu / o materie. Aceast interval de timp se numea ”epocă”..
[5]. NEVRÓZĂ (< fr.) s. f. Tulburare mentală fără substrat organic (cerebral), cauzată de traume psihice, surmenaj intelectual, în care pacientul păstrează contactul cu realitatea exterioară. Debutează într-un moment distinct al vârstei adulte. Ea nu afectează funcțiile esențiale ale personalității, iar subiectul o trăiește conștient și dureros, neputând-o depăși voluntar. Principalele forme clinice de n. sunt isteria, n. fobică, n. Obsesională.
Sursa: DEX 09 (2009)
[6]. ORIZONT, orizonturi, s. n. ♦Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. 2.(Geol.) ♦ Strat sau ansamblu de strate de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal.
Sursa: DEX 09 (2009)
A fugue named
Water as an Inverted Sky
(First part)
Landing / Prelude
Sviatoslav Richter plays Bach Prelude & Fugue BWV 849
For four long days and nights, I have listened to the rain drumming its endless rhythm upon the polycarbonate roof of the terrace behind the house. A mournful drizzle, monotonous and gray. A heavy, damp mist dissolves the contours of the hills all around. Against this uncertain, milky backdrop, the black silhouettes of bare trees rise from the garden. Fallen leaves, soaked through, unravel and decay, melt into soil. A dim light slides down the windows, dripping melancholy into the soul. Twilight floods both space and thought. One feels the oppressive dissolution of all that lives, as if everything is dissolving, everything fading away.
I close my eyes, and unbidden, I recall the intermittent droughts of the past seven years, especially the cruel ones of the last two. I realize what a gift from heaven this persistent rain truly is. Inwardly, I see the drops becoming rivulets, slipping beneath rotting leaves, seeping into the deep cracks that furrow the dry, aged skin of the earth.
Still with eyes closed, I seem to hear water awakening the seeds of the soil. A muffled, prolonged sound—kernels creaking, cracking, snapping, until at last they burst and sprout (a kind of primordial cry of an infant cast into the world). The beginning of a new cycle of life.
Cantus firmus (countertopic: reversibility)
Bach - Toccata and Fugue in D Minor
And what has all this to do with the theme of steps and stairs?—you may ask, as I asked myself. I will try to unravel, to explain in one way or another, this hidden connection. If I am able, if it is within my reach. For now, I do not know which path to take. That is why I lingered, writing the lines above. A welcome pause, like a landing where one draws breath before continuing to ascend or descend the slope of a staircase. I offered myself a moment of introspection, and at the same time, a space for reflection and evaluation of the stages already traversed, and above all, for finding the direction of the journey, the meaning of the discourse, the montage and setting of this essay’s narrative.
I have structured the essay “The 7 Steps” as a remembrance (I might call it a personal phylogeny) of my own lived experiences of climbing and ascending, of initiation and symbolic assimilation of an upward vision—contributing to the shaping of a vital part of my imaginary world. Yet throughout this recollection, I kept in mind (perhaps too insistently) the opposite perspective: the descent, the downward path along the thread of cultural memory that binds together the seven layers of collective understanding, each with its own depth of meaning (a kind of plunge into the ontogenesis of this imaginary). This immersion into the strata of human knowledge about stairs and steps was to be the subject and object of the second essay, the final part (a kind of ontology of them). This time, the seven steps, in descending order, I named epochs:
Seventh step – the epoch of exhaustive knowledge: our contemporary age, of social networks and platforms—Facebook, WhatsApp, Instagram, YouTube, TikTok—and of artificial intelligence. Sixth step – the epoch of cultural analyses: Hofstede’s studies (six dimensions), GLOBE (nine dimensions), Cultural Intelligence assessments (four components).
Fifth step – the epoch of scientific knowledge: anthropology (philosophical, social, cultural, physical), sociology, psychology, and more.
Fourth step – the epoch of philosophical knowledge: metaphysics, dialectics, phenomenology. Third step – the epoch of religious beliefs: Christianity, Islam, Judaism, Hinduism, Buddhism. Second step – the epoch of mythical tales: parables, allegories, fantastic stories revealing the ancient peoples’ beliefs about the origins of the universe, nature’s phenomena, gods, divinities, legendary heroes, and the destiny of humankind.
First step – the epoch of ancestral symbols and the genesis of archetypes: the deep structures of the psyche, innate, generating symbolic images and governing the organization of human experience.
Landing / Interlude
And yet, once I have sketched the structure of this stair, the description of its horizontal planes grows ever more fragmentary, overlapping in widening portions, dissolving into obscurity as the depth of my downward gaze increases. The risers vanish from sight; the difference in level eludes me. What I perceive instead is a slanted plane, its edges frayed, narrowing as it descends—a reversed ramp that collapses into a single vanishing point. A tremor of unease overtakes me. A thought hovers, insistent: the impossibility of a gentle descent upon such a stair. Panic halts me; I stop short, gasping for breath. From “behind” surge fragments of vision, shards of thought, remnants of states and emotions—lived, imagined, suffered—scattered across the long ascent and descent of my paths:
ruined stairs unsettling rising dizzyingly into the sky enthusiasm and hope collapsed stairs terrifying plunging abruptly into the earth’s darkness fears and dread vertical stairs threatening clung to with both hands luminous hope and vague unease broken stairs perilous diving into the shadowed depths of unknown spaces curiosity and horror suspended stairs disturbing drifting chaotically up and down without meaning above bottomless chasms hysteria phobias obsessions
I draw breath and strive to comprehend. I realize that all these steps (7, 6, 5, 4) of rational, secular, profane knowledge—embraced and employed by society at large—have unsettled me profoundly, at least in the unconscious depths. My unease is the mark of neurosis, “the illness of our century,” as writers name it. I ought to leap to the third step—that of religious belief. Yet this horizon of knowledge summons into the scene a stair of virtue, if not impossible, then at least arduous beyond measure. It is Jacob’s Ladder. But the peril lies not in the Sisyphean ascent, but in the imminence of falling at the slightest misstep—at the smallest sin. And such a fall is a plunge into the eternal fire of Gehenna, Tartarus, Hell, Inferno.
Once more I breathe deeply, willing myself to calm, to summon courage. I close my eyes and plunge, curious, down to the second step, into the pre-Christian, polytheistic age, hoping to discover some answers. I sink and wander within the horizon of mythical tales and shamanic rites.
(it is in progress)
End notes
[1]. FILOGENEZĂ (f. 1) biol. Proces de dezvoltare a vieții pe Pământ. 2) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul acestui proces. /<fr. Phylogenese
sursa: NODEX (2002)
[2]. ONTOGENÉZĂ (< fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + genesis „naștere”) s. f. (BIOL.) Serie de transformări pe care le suferă un organism animal sau vegetal, din momentul concepției (fecundației), trecând prin perioada dezvoltării embrionare, până la realizarea formei sale definitive. Aceste etape reproduc, în esență, pe cele ale filogenezei. Sin. Ontogenie.
Sursa: DE (1993-2009)
[3]. ONTOLOGÍE (< < fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + logos „studiu”) s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței. .... În sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizică generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie și teologie rațională. În sec. 20, în contextul discuțiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiția substanțialistă și interpretează ființa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităților care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcții nedeductive, în jurul chestiunii sensului ființei (fenomenologia lui Heidegger).
Sursa: DE (19193-2009)
[4]. EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră. .... 2. Timp în care se repetă, periodic, același lucru în aceleași condiții. [Acc. Și: epocă. – Var.: (înv.) epohă s. f.] – Din fr. Époque.
Sursa: DEX 09 (2009)
Termenul mi-a răsăritt în minte din perioada când Mihai a urmat clasele primare la una din primele clase Waldorf din București. Pe un interval de câteva săptămâni studiau doar câte un domeniu / o materie. Aceast interval de timp se numea ”epocă”..
[5]. NEVRÓZĂ (< fr.) s. f. Tulburare mentală fără substrat organic (cerebral), cauzată de traume psihice, surmenaj intelectual, în care pacientul păstrează contactul cu realitatea exterioară. Debutează într-un moment distinct al vârstei adulte. Ea nu afectează funcțiile esențiale ale personalității, iar subiectul o trăiește conștient și dureros, neputând-o depăși voluntar. Principalele forme clinice de n. sunt isteria, n. fobică, n. Obsesională.
Sursa: DEX 09 (2009)
[6]. ORIZONT, orizonturi, s. n. ♦Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. 2.(Geol.) ♦ Strat sau ansamblu de strate de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal.
Sursa: DEX 09 (2009)
Susținut de / supported by
Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din Romania din Timbrul de Arhitectură.
This project is supported by the Romanian Orders of Architects, from the Architectural Stamp Duty.
ANTERIOR
URMăTOR
© Copyright 2025 Fundația Arhitext Design
