Pre-cuvântare
S-a întâmplat, în primăvara anului 1970 împlinisem paisprezece ani, să citesc Crimă şi pedeapsă. Începutul lecturii a fost greoi, dar m-am obişnuit repede cu stilul dostoievskian. Am fost prins de atmosfera alertă de roman poliţist, de lumea personajelor lovite de întrebări chinuitoare prin intermediul cărora scriitorul caută, fără să găsească, răspunsuri, aşa încât am citit cu viteză, nerăbdare şi plăcere aproape toată opera lui Dostoievski. Nu ştiam atunci că intrasem în lumea celui mai mare romancier din toate timpurile în care s-au scris romane.
Mult timp după această întâmplare, în primăvara anului 2010, mi s-a părut necesar să confirm pasiunea iniţială pentru acest mare scriitor. Prin urmare am recitit Fraţii Karamazov. Spre surprinderea mea am fost departe de sentimentele intense ale primei lecturi. Am simţit că nu mai sunt atras de intrigi, oricât de captivante, iar adâncimile sufletului puse cu atâta măiestrie în pagini de viaţă sunt mai adevărate în sursa originală din Vechiul şi Noul Testament.
Cu micul prinţ, personaj cu fragilitate de vis, am făcut cunoştinţă la începutul acestui an. Abia după ce cunoşti aventura vieţii lui Saint-Exupéry, Micul prinţ capătă realitatea divergentă a singurătăţii, nostalgiei, rătăcirii, iubirii neîmplinite, copilăriei, maturităţii, absurdităţii, prieteniei, într-un parcurs suprarealist în lumea întrebărilor. Micul prinţ iscodeşte lumea din afara casei lui cu întrebări simple. Nu renunţă niciodată la ele până nu capătă răspuns. În schimb devine misterios când este întrebat. Defapt nu răspunde niciodată direct la întrebările de unde vii, ce eşti, încotro mergi. Puse aşa, aceste întrebări sunt concrete ca spaţiul de mişcare. Este suficient însă să le trecem la plural pentru a intra cu toţii în mister.
Rezultatul jocului dintre creator şi creat, dintre matur şi copil, dintre ştiut şi neştiut, dintre vizibil şi nevizibil este starea de pregustare a visului de libertate de mişcare în lumea ideilor înainte de moarte. Întotdeauna însă această libertate lasă loc despărţirilor definitive şi amintirilor. Din acest motiv rămânem singuri în faţa misterului.
Ciudat. Deşi lipsit de logica ordinii realului desenat de simţuri, deşi povestea are contururi naive, sunt mai tentat să recitesc Micul Prinţ decât Crimă şi pedeapsă chiar dacă ambele sunt dominate de sfârşitul în nefiinţă. Micul prinţ te învaţă să deschizi uşile ideilor din lumea ideilor cu sensibilitate poetică. Iar în poezia fiinţei se află în întregime rostul vieţii.
O poezie a creaţiei
Lumea este fluviul cu poveşti albe, cenuşii, negre, tâlcuite şi netâlcuite, într-o alcătuire efervescentă, cu izvorul în necunoscut şi vărsarea în acelaşi necunoscut. În izvodirile lui căutăm, după chip şi asemănare, rosturi. Marea aventură începe cu poveşti atotcuprinzătoare. Continuă cu diseminarea lor în părticele mereu mai mici viabile doar în planeta lui Narcis. Continuităţile mor, se înmulţesc indiferenţele, dispar cărările dintre oameni deşi, într-un final subit, toate sfârşesc în imponderabilitate. Micul prinţ coboară de pe infima stea locuită numai de el pentru a se urca iarăşi în ea. Întrebările lui, puse cu seriozitate şi insistenţă, sunt dinlăuntrul icoanei marilor întrebări, unde frumuseţea timpului şi spaţiului înseamnă tocmai anularea timpului şi spaţiului. În anul 1897, în culori exotice şi viziune personală, cu trei ani înainte de naşterea lui Saint-Exupéry şi cu şase ani înainte de a părăsi lumea animată de fericirile occidentalizate ale sfârşitului de secol. Sfârşit scăldat în hedonism şi speranţă, continuat în hedonism şi speranţă până la începutul primului război mondial, Gauguin finalizează compoziţia De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Micul prinţ s-a născut în mijlocul celui de-al doilea război mondial când astfel de întrebări copleşeau conştiinţele. Iată cum în lume, mai ales în lumea ideilor, toate conexiunile sunt posibile, au sens, întrucât adună laolaltă creatori şi creaţii, spaţii reale şi imaginare, tragedii şi comedii ale căror chipuri se regăsesc, cu expresivitate maximă, în artă în general, în poezie, arhitectură, sculptură şi pictură în particular.
Eroul croazierei în spaţiul dintre planeta micului prinţ, a monarhului, a vanitosului, a beţivului, a omului de afaceri, a lampagiului, a geografului şi a lui Saint-Exupéry, îmbracă întrebările cu o stranie singularitate născută din singurătate, în forma ei intim legată de viaţa oricărui muritor. Planetele însinguraţilor cuprind singurătăţi din care lipseşte singurătatea artistului. Singurul proprietar de singurătate cu sensibilitatea de a vedea înlăutru este chiar micul prinţ. Totuşi primele lui întrebări către creator sunt derutante: crezi că pentru o oaie ca asta e nevoie de multă iarbă? (e vorba de oaia din cutie!) Ce-i cu treaba aia? (E vorba de avionul prăbuşit). Cum, ai căzut din cer? Sunt întrebări conjuncturale, de legătură între două singurătăţi, imagini ale aceleiaşi medalii aşezate în spaţiul amintirilor născute şi nenăscute. Ele îl leagă pe creator de creat prin geometria simplă a întrebărilor cu răspuns obligatoriu subsumate refuzului de a răspunde. Micul prinţ îşi suspendă răspunsurile directe pentru a-şi revela povestea în ghicitură, în fragmente, în miride, determinându-l pe însuşi creatorul lui să reconstruiască, să umple cu viaţă spaţiul propriei memorii. Este calea spre cele mai de preţ nestemate ale sufletului, spre arhitectura din noi, spre poezia darului pentru dar.
Interogaţia imposibil de interogat, naivă, dedicată jocului cu sentimente, însufleţeşte locul trăirilor adânci pentru a deveni, în forme empatice, poezie a spaţiului, iubire a spaţiului, infinire a spaţiului, stări, forme, expresii aparţinătoare singurătăţii. Micul prinţ este un asemenea poem deschis înlăuntrul căruia poveştile se înveşmântează cu vise fragile, devreme ce adâncul cel mai adânc al inimii este definit de limitele tainice ale nesfârşirii. Acesta este chipul artistului şi a artei lui. Prin el trăiesc încercările permanente de a scoate la lumina înţelesurilor, pentru celălalt, adevărul din suflet. El naşte poezia răspuns la setea întrebărilor mari. În hiperspaţiul ideilor artistice, tradiţia, amintirea, renaşterea, învierea, metamorfoza, schimbarea, inovaţia, au sens numai dacă povestea izvorâtă din ele este leac singurătăţii, facilitează libertatea de a coagula o lume oglindă a propriului chip. Începutul mileniului trei aduce cu sine nevoia existenţială de leacuri venite din trăirea, comuniunea în spaţiul cultual şi cultural. Avem nevoie de rituri îi spune vulpea cea înţeleaptă micului prinţ.
Aleg trei adâncimi cosubstanţiale, ipostaze ale aceleiaşi taine relaţionate pe temeiul celor văzute în lumea celor nevăzute: a sufletului din singurătate, a memoriei comune şi a spaţiului nesfârşirii. Aleg de asemenea, povestea lor în patru constelaţii expresive: poezie, arhitectură, pictură, sculptură. Ele impreună definesc spaţiul văzut şi nevăzut, afectiv şi real în relaţie biunivocă cu locul de existenţă. În stabilirea legăturilor în cele patru arte ale spaţiului de reflecţie, este util să reamintim înţelesul cuvântului arhitectură. În greaca veche este conceptul compus din arché, cu înţelesul de bătrân, principiu, temei ultim şi tekton, care înseamnă făuritor, conducător. Cuvântul artă are originea în latinescul ars, artis, adică îndemânare, măestrie, pricepere. Echivalentul grec este tehné cu aproximativ acelaşi înţeles, pricepere, abilitate a mâinii, cu specificaţia că pentru greci arta-tehné, nu implică creativitatea, este mai curând o facere, cu respectarea regulilor definite deja. Spaţiu, formă, culoare, aureolate de poezie dinlăuntru dar şi dinafară, pe ierarhia existenţială a verticalei de la pământ la cer. Tâlcul arhitecturii şi artei, aşa cum se descifrează din înţelesul celor două concepte, se sprijină pe ideea începutului artei, a îmblânzirii spaţiului de viaţă o dată cu arhitectura născută din organizarea unui anumit spaţiu cultural, îmblânzire fără de care nu cunoaştem lucruri, o altă vorbă înţeleaptă transmisă de vulpe prinţului. Pictura, sculptura sunt întruchipările văzute, ale nevăzutelor spaţiului de viaţă. Prin urmare rămâne să reconsiderăm arhitectura dinlăuntru şi in afara noastră ca loc în lipsa căruia fiinţa îşi pierde determinările sacre şi comuniunea între singurătăţi. În consecinţă, arhitectura este cu mult mai importantă, mai profundă, decât felul rudimentar în care este înţeleasă astăzi: construcţie adăpost realizată pentru satisfacerea nevoilor funcţionale în condiţii de profit maxim.
Poveste cu întrebări
Arhitectura, după înţelesul grecilor antici, se naşte pe temeiul ultim, originar al vieţii, şi este răspuns la interogarea acestui temei. Deci nimic din ce aparţin vieţii nu îi este străin. Micul prinţ este povestea întrebărilor de localizare în spaţiul fiinţei. Dincolo sunt singurătatea, nostalgia, poezia asfinţitului de soare. Întrebările, o dată puse, trebuie să aibe neapărat răspuns deşi cele primite rămân, enigmatic, fără. Asemenea se naşte arhitectura, căreia îi împrumutăm prin răspunsuri obligatorii personalitatea noastră dificilă de înţeles post factum. Andrei Pleşu, înaintea tâlcuirii în cheie personală, a parabolelor lui Iisus din Evanghelii, clasifică mulţimea întrebărilor posibile în trei categorii. Cele mai multe sunt născute din realitatea vieţii, aceea simplă, cotidiană sau corespunzătoare nevoii cunoaşterii ştinţifice, au răspunsuri precise, în afara oricărei dileme. Ce număr porţi la pantofi, ce este legea gravitaţiei? Altele sunt din clasa întrebărilor copilăroase. Ele solicită fantezia, talentul metafizic şi sunt de felul: cine a inventat somnul? În fine, urmează, într-o ierarhie inversată, întrebările grele. Pleşu le botează întrebări ruseşti, trei dintre ele au fost enunţate deja: De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Cu alte cuvinte ce sens are viaţa? Luate împreună ele devin un sistem de interogaţii imaginat pentru căutarea rostului în lume. Imaginat sau, dimpotrivă, născut din nevoia acută de puncte de sprijin în univers. Arhimede ar fi avut nevoie numai de unul pentru a răsturna Pământul. Acest punct de sprijin este în continuare necunoscut devreme ce aceste întrebări nu au răspunsuri satisfăcătoare. E mai bine să nu le pui.
De asemenea, zice Andrei Pleşu, sunt trei posibilităţi de a suspenda o întrebare grea. Cea mai la îndemână este să nu vrei răspunsul. Să uiţi pur şi simplu, ca beţivul din planeta beţivului cercetat de micul prinţ. O posibilitate sofisticată stă în răspunsul ştiinţific, adică o transformi într-o problemă soluţionată. Bunăoară, pentru a imagina povestea evoluţiei vieţii de la moleculele vii din oceanul planetar la om, e nevoie de timp, de metafora milioanelor de ani care transformă viaţa limitată a omului într-o efemeritate uimită de veşnicia timpului şi a spaţiului. Cine îşi poate imagina cu adevărat miliardele de ani de la naşterea universului sau distanţele dintre stele măsurate în ani lumină? Uimirea are acest dar de a suprima iscodirea. În fine, întrebarea poate fi suspendată transformând răspunsul în poveste, în parabolă, alegorie. Aureolate de poezie ele devin lumi deschise misterului şi comuniunii acestuia cu cele neştiute din adâncul sufletului. Arhitectura este răspuns la întrebările mari prin simplul fapt că foloseşte ca ingrediente de bază, raporturile sugestive, misterioase, dintre finit şi infinit, dintre fiinţă şi nefiinţă.
În afara poveştilor fundamentale cu potenţial de a deschide întrebările grele, sunt poveşti cu proprietăţi tainice. Aventura în spaţiu a micului prinţ nu-l salvează nici pe el nici pe creatorul lui de la moarte. Moartea este o temă fundamentală, un sfârşit de drum, desparte oamenii indiferent de crezul lor de viaţă. Cele o mie şi una de nopţi ale Șeherezadei amână, prin suspans şi atractivitate, decizia regelui Shahryar de a-i tăia capul. Prins în mrejele poveştilor, i se nasc trei copii, iar atunci când Șeherezada îl anunţă că e pregătită de moarte întrucât şi-a terminat toate poveştile, regele o păstrează ca regină a lui întrucât se îndrăgostise iremediabil de ea şi de poveşti, poate chiar într-o măsură mai mare de poveşti. În oglindă, arhitectura are acelaşi sens existenţial. Transformă în poveşti nemuritoare, fără de care n-am putea exista, comportamentele comunităţilor şi a membrilor ei.
Altă poveste tainică este a lui Fărâmă, eroul nuvelei Pe strada Mântuleasa a lui Mircea Eliade. Prins şi anchetat de securitatea aflată în permanentă căutare de trădători, Fărâmă trece din poveste în poveste, croieşte dincolo de spaţiul real, dur, precis al întrebărilor exacte, unul mitic, fabulos, sacru. Anchetatorii sunt atraşi, derutaţi, prinşi de iţe şi de speranţa de a afla ce îi interesează. Eliade creează spaţiul imaginar pe care ofiţerii binelui public cred că îl înţeleg. Prizonier al societăţii, Fărâmă îşi trăieşte libertatea în lumina poveştilor încercând să-i atragă în ea pe toţi ceilalţi. Este o imagine fidelă arhitectului. În realizarea arhitecturii, singura soluţie pentru a salva din nestematele adâncului de suflet dăruite operei este capacitatea lui de povesti, de a-şi duce partenerii într-o lume debarasată, pe cât posibil, de interesele profitului şi profitorilor şi de a-i atrage în singura lume adevărată, lumea valorilor.
Cea mai atrăgătoare proprietate din lumea poveştilor este libertatea, limitată doar de timpul disponibil pentru a alege din mulţimea lor oglinzile propriului suflet, capabile să ofere spaţiu de respiraţie propriei singurătăţi. Singura problemă stă în incomensurabila curgere a poveştilor născute unele din altele încât probabilitatea ca doi iubitori ale aceleiaşi poveşti să se întâlnească este mereu mai mică. Este un paradox. Cu cât sunt mai multe în scopul comuniunii, cu atât mai mult dezbinarea devine ireversibilă.
Micul prinţ a ales să călătorească în deplină libertate pe şase planele. Numai Pământul a fost vizitat la recomandarea geografului de pe planeta geografului. Aleg să călătoresc alături de el, fără nici o recomandare prealabilă, doar pentru a identifica semne de întrebare, pe planetele: André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin şi Brâncuşi. Este o alegere aproape întâmplătoare cu scopul de a da şansă întâmplării să afle idei. În fond arhitectul este cel mai neobosit călător în toate cele ce se văd şi nu se văd. Nu este aceasta cea mai frumoasă, misterioasă şi reală planetă?
La răscrucea mamiferelor
Am povestit despre libertatea micului prinţ de a alege, dintr-o infinitate, şase planete de singurătate. Saint-Exupéry, reliefează comportamente rutinate ale oamenilor opunând potenţele copilăriei lipsei de orizont a maturilor. Legătura dintre creator şi creaţie este indisolubilă. Creatorul şi creatul sunt fiinţe ale aceleiaşi arhitecturi a gândului. Prin urmare nu are rost să vizităm, pentru a îmblânzi, planetele lui André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin şi Brâncuşi fără referinţe la aventurile lor în lume, fără a face din creator şi creat un singur trup cu suflet, o fiinţă unică.
Planeta André Leroi-Gourhan (a trăit între 1911-1986) este un poem eroic al muzeului umanităţii. Arheolog, paleontolog, paleoantropolog, antropolog, tehnolog, estetician, filozof, André a fost eroul aventurii personalizate cu funcţii de conducere în mari muzee ale lumii din Anglia, Japonia şi Franţa. Şi-a construit prin ele viziunea ansamblică despre om, comunităţi şi lume, cu repere nemijlocite. În timpul războiului mondial a îngrijit colecţiile muzeului Louvre ferite din calea nemţilor. În acelaşi timp a făcut parte din rezistenţa franceză şi a primit trei medalii pentru eroism. După război a predat la Sorbona şi College de France. A fost şi aici decorat cu medalia de aur a centrului naţional de cercetări ştiinţifice. Prin urmare e un erou al spiritului şi al faptelor, îndrăgostit, pasionat de povestea omului. A călătorit prin întregul lui spaţiu material şi spiritual de la resturile de fosile umanoide, până la memoria umanităţii structurată în biblioteci, arhive, muzee dar şi în spaţiul virtual aflat la început de configurare, al zeului post modernist numit Google, pe care l-a proorocit.
În noosfera planetei André sunt trei teme de interes, cu tâlc, în chestiunea întrebărilor dostoievkiene. Prima este a strămoşului căutat în negura timpurilor. Răspunsurile au nevoie de imaginaţie, de creativitate în măsură mai mare decât dovezile ştiinţifice. Vorbim de epoci ale căror urme rămase până în zilele noastre sunt nu doar greu de găsit dar şi interpretabile în multe feluri. Efortul merită făcut, la capătul lui putem şti mai multe despre fiinţa capabilă de poezie, de arhitectură şi de toate celelalte aventuri ale spiritului. Povestea începe timid, în anul 1833, când s-au găsit în peştera Egis resturile unui craniu de copil neanderthalian, completat repede, în 1840, cu un craniu de adult găsit în Gibraltar. Anul 1856 este bogat, el aduce pe masa paleoantropologilor o nouă calotă craniană din Belgia, şi celebra mandibulă din La Noulette, plus o altă mandibulă la Arcy-aux-Cure. Din nou în Belgia, în 1886 la Spy, sunt adăugate tezaurului de strămoşi elemente dintr-un craniu neanderthalian. Urmează o nouă descoperire excepţională, din afara ariei occidentale, la Jawa, în 1891 unde au fost deshumate o calotă craniană, câţiva dinţi şi un femur de pitecantrop. Între 1900 şi 1910, după mandibula de la Mauer sunt găsite schelete neanderthaline în mai multe localităţi occidentale. Urmează cireaşa de pe tort, omul de la Piltdown, din 1909, reprezentat de un craniu de om şi maxilar de cimpanzeu. A fost numit cu entuziasm Eantropul de la Piltdown întrucât era veriga de aur, mult căutată, dintre neamul maimuţelor şi neamul oamenilor. Falsul, antichizat cu talent, însoţit de un scenariu bine ticluit, a stârnit entuziasmul paleoantropologilor şi a umplut paginile revistelor de specialitate, 50 de ani întregi, până în 1959, când făcătura a fost descoperită. În sfârşit tabloul evoluţiei strămoşului se finalizează cu omul de la Broken Hill, 1921, craniul de la Sacopastore 1939 şi, în 1954, atlantropul de la Ternifina. Ce poveste ştiinţifico-fantastică se desfăşoară între 1833 şi 1959, în numele unei idei încă neîmblânzite!
Dar André o îmblânzeşte. Demonstrează că paleoantropologii din toată lumea, orbiţi de asemănarea dintre om şi maimuţă, erau pe calea greşită întrucât luau în considerare două caracteristici nerelevante ale evoluţiei spre umanitate, respectiv creşterea progresivă a capacităţii cutiei craniene pentru a găzdui un creier din ce în ce mai mare, şi protuberanţa maxilo-facială din ce în ce mai mică culminând cu dispariţia botului. Această concluzie, spectaculoasă, revoluţionară, ne aduce o temă de meditaţie nouă: principala însuşire a fiinţei umane este verticalitatea coloanei vertebrale pe care craniul se articulează axial. Ea nu-şi mai caută hrană cu botul ajutat de labele din faţă ci exclusiv cu mâinile. Faţa şi gura sunt libere pentru mimică, gesturi, vorbire. De asemenea, întrucât relaţia dintre gură şi membrele din faţă nu mai funcţionează ca armă, mâinile capătă sarcini noi în producerea uneltelor, armelor, artefactelor. Această fiinţă verticală nu are predecesori identificaţi.
Numai acest strămoş este capabil să producă arhitectură în spaţiu şi în spririt. De la prima unealtă realizată conştient de Homo Sapiens şi de la idolatria începuturilor, prin intermediul spectaculoasei evoluţii tehnologice, un incredibil de mic spaţiu-timp raportat la vârsta şi mărimea atribuite universului şi planetei Pământ, prin continua personalizare a obiectelor fabricate cu inteligenţă şi comportament umane, s-a ajuns la robotizarea, mereu mai aproape de completitudine, a muncii fizice şi intelectuale. Omul eliberat de toate servituţile vieţii, intră într-o nouă eră a idolatriei determinată de spaţiul digital capabil să includă în virtualitate tot ştiutul umanităţii, cu probabilitatea luată deja în calcul de a preda creativitatea inteligenţei artificiale. Din perspectivă evoluţionistă, din rob al naturii naturale omul e pe cale să ajungă rob al naturii virtuale pe care şi-a creat-o fără să-i atribuie şi un sens. Poate că micul prinţ a intuit acest risc devreme ce şi-a părăsit destul de repede unicul prieten de pe planeta Pământ.
Temele André sunt răspunsuri eficiente în procesul de suspendare a întrebărilor lui Gauguin. E confortabil să crezi în circumscrierea spaţiului, timpului, prin demonstraţii ştiinţifice în desfăşurarea cărora nu lipseşte, cum am văzut, imaginaţia metaforică. La fel, e confortabil să scuzăm erorile în evoluţia umanităţii. Până la urmă, ştiinţa ne spune că suntem produsul de top al dezvoltării animalelor. În această perspectivă arhitectura este îndemânarea de a configura spaţii pe linia vizuină, bârlog, cuib, începută evident cu gaură de şarpe. Nu se poate spune că sfârşitul evoluţiei arhitecturii şi urbanismului popular de astăzi nu reprezintă o formă de continuitate a acestei linii.
Calea fără orizont
Locatar al muzeului umanităţii, André Leroi-Gourhan aproximează trecutul şi viitorul construind imagini. Un patrimoniu greu definibil dar real. El oferă răspunsuri ştiinţifice la întrebările De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Arhitect al spaţiului cultural locuit de Homo Sapiens, André împreună cu alte personalităţi similare sunt resurse de idei pentru arhitectura însăşi. Arhitectul, acest personaj depreciat al zilelor noastre răspunde prin fiecare operă a sa la întrebări dostoievskiene. Chiar dacă ar vrea nu le poate suspenda decât în situaţia, deloc rară, de neasumare a condiţiei de arhitect prin dezinteresul faţă de soarta fiinţei căreia îi desenează spaţiul de viaţă. Temele lansate de el în cartea Gestul şi cuvântul, anume, strămoşul omului din perspectivă evoluţionistă, fiinţa verticală fără precedesori, deşertarea fiinţei în spaţiul tehnologic, nu anulează nevoia de răspunsuri la întrebările mari. André simte dinlăuntru acest neant şi adaugă cărţii un gest inexplicabil pentru ştiinţa de a demonstra, dar plauzibil în dorinţa de a înţelege misterul fiinţei. Apelează la o personalitate antică, exclusă din viziunile pozitiviste moderne, întrucât nu aparţine ştiinţei.
Grigore din Nyssa, a trăit în secolul patru după Hristos în planeta ortodoxiei creştine, fiind unul dintre stâlpii ei teologici. S-a născut într-o familie numeroasă, foarte bogată, care a dat bisericii mulţi sfinţi: bunica, mama, sora, fraţii. Între ei unul dintre cei trei mari ierarhi, Vasile cel Mare. Viaţa lui se desfăşoară la început pe coordonate lumeşti, ca o aventură fără sfârşit. Îi plac lumea ca lume, zgomotul petrecerilor, grupurile vesele, festivităţile pompoase, vânătoarea. Studiază şi aprofundează filozofia mare greacă în cap cu Platon. Ajunge, prin ştiinţa acumulată, un savant al vremii. Devine un profesor de retorică renumit, apoi, într-o zi din sfârşitul celor multe petrecute în huzur, se botează, devine preot şi este ales episcop. Cunoaşte exilul şi prigoana pentru ortodoxie şi apoi este reaşezat în scaun. Teologii moderni îl socotesc cel mai mare cuget patristic al răsăritului.
De ce simte André nevoia să caute un punct de sprijin în lumea, total diferită, a lui Grigore? Deoarece, zice el, în Tratatul creării omului, sfântul Grigore identifică, cu o mie şase sute de ani înainte, rezultatul cercetărilor paleoantropologice desfăşurate în mai mult de o sută de ani pentru a se elibera de logica strictă a lanţului evoluţionist: aşadar, spune sfântul în tratat, este mulţumită acestei organizări că spiritul produce în noi, asemeni unui muzician, limbajul şi devenim astfel capabili să vorbim. Acest privilegiu nu l-am avea fără îndoială niciodată, dacă buzele noastre ar trebui să asigure, pentru nevoile trupului, trudnica şi umilitoarea povară a hranei. Dar mânile au luat asupra lor această povară şi au eliberat gura spre folosul vorbirii.
Se naşte, din această perspectivă, o nevoie de a apropia în spirit planete diferite cum sunt cele ale lui André consacrat ştiinţei şi Grigore consacrat lui Dumnezeu, ispititoare pentru hoinarul din lumea ideilor. Nu ştim de ce micul prinţ şi-a părăsit planeta într-un pelerinaj de cunoaştere pentru a se intoarce cu o oaie într-o cutie. A fost dezamăgit de lipsa de orizont spiritual al fiinţelor întâlnite în cale? Din nostalgie, din dorul de a se regăsi în ambianţa locului înobilat de o singură floare? Puterea lui copilăroasă de a vedea înlăuntrul lucrurilor, elefantul înghiţit de şarpele boa, în care maturii nu văd decât o pălărie, o oaie împachetată în cutie, în care maturii nu văd decât cutia, nu-l ajută să-şi pună întrebări mari. Până la urmă este captivul unei aventuri asemeni creatorului lui, prins definitiv în pasiunea zborului în momentul când primele aparate de zbor erau păsări fragile şi nesigure. Nobil prin naştere şi fire Antoine de Saint-Exupéry s-a născut o dată cu secolul douăzeci în epoca frumoasă a civilizaţiei occidentale, când ştiinţa face totul posibil, când omul îşi oferă cu generozitate viaţa spre binele comun, cum o făceau pionierii zborurilor cu aparate mai grele ca aerul. Desele accidente nu-i speriau defel. Erau obişnuiţi cu gândul că vor ajunge să moară în avion, convinşi de utilitatea sacrificiului suprem. Ultimele cuvinte ale lui Antoine, scrise în ziua morţii, 31 iulie 1944 sunt: dacă voi fi doborât, nu voi regreta absolut nimic. Dar până să fie doborât a străbătut cu pasiune cerul planetei Pământ. Astfel, micul prinţ este alter egoul creatorului.
André, Antoine şi micul prinţ sunt locuitorii spaţiului însufleţit de cultură. Pozitivismul lor evoluţionist, paleoantropologul fixează destinul cultural al omului pe metafizica axă spaţiu-timp de sute de milioane de ani, în timp ce aviatorul, cu studii de arhitectură şi desen, experimentează acest destin până la sacrificiu. Micul prinţ, personaj celebru creat în sânul acestei culturi, nu este mai mult decât nostalgia ei copilăroasă după tainele disecate una după alta de spiritul ştiinţific. Pe această cale arta devine absurdă devreme ce într-o pălărie şi o cutie toată lumea ar trebui să vadă acelaşi lucru, un elefant şi o oaie.
Pozitivismul fără finalitate al civilizaţiei occidentale, este identificat de Pascal încă din secolul şaptesprezece şi este de atunci într-o dezvoltare sinucigaşă fără logică şi morală asumate în ciuda adevărului că, spune Pascal, orice mişcare, orice număr, orice spaţiu şi orice timp ar fi, există întotdeauna un mai mare şi un mai mic: astfel încât se poziţionează toate între neant şi infinit, fiind întotdeauna infinit de îndepărtate de aceste extreme.
Concluzii despre nesfârşitul începutului
Din micimea suspendată între infinit şi neant, cum defineşte Pascal lumea, mai bine zis din teama indusă de ea oricărei fiinţe sensibile la adevăr, ne poate tămădui teologia, arta sau ne-simţirea. În acest context arta e favorizată de accesibilitate şi de legătura ei originară cu sacrul. Deşi, sau tocmai de aceea, asistăm neputincioşi la moartea ei prin asfixiere, adică prin despărţirea de origini. Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi, îl învaţă vulpea pe micul prinţ, dar arta nu se mai adresează inimii, este integrată şi ea consumerismului, petrecerii timpului liber printre instalaţii şi dispozitive imaginate pentru obnubilarea întrebărilor grele. E un motiv bun pentru a reinventa trecutul.
Arta există în libertate şi oferă libertate. Înţeleasă şi neînţeleasă ea poate fi, chiar şi numai o clipă, un răspuns palpabil la orice întrebare. Libertatea ei este asemenea zborului între planete al micului prinţ, sau a călătoriei lui pe Pământ, fără condiţionări prealabile. Prin urmare o călătorie împreună cu eroul tuturor copilăriilor în căutarea poveştilor de răspuns la întrebările de unde venim, ce suntem, încotro mergem, poate fi soluţia aureolată de poezia sfârşitului care abia începe.
Primul mare creator cu nume cunoscut, Imhotep, a trăit, a creat şi a condus, în secolele XXVIII-XXVII înainte de Hristos. În fapt nu e primul, devreme ce se cunoaşte şi numele tatălui, Knofer, de asemenea arhitect. Este emblematic faptul că a ajuns mare vizir, echivalent cu rangul de prim ministru, al regelui Djoser. Imhotep a fost de asemenea inginer, astronom, medic, poet şi a inventat prima piramidă construită la Sakkara, simbol al nemuririi, scară de legătură a pământului cu cerul. De la început arhitectul a avut un rol atât de mare în configurarea viziunii despre lume, încât s-au întâmplat două lucruri excepţionale, a devenit cea mai puternică persoană publică din stat şi după moarte a fost aşezat în rândul zeilor. Atributele acestea originare au subzistat în chipuri din ce în ce mai diluate şi mai rare până când, în zilele noastre, au dispărut.
Ansamblul de la Sakkara este orientat cu axa orizontală pe direcţia miazănoapte-miazăzi în contrast cu verticalitatea piramidei. Compoziţia este o ilustrare a forţei date de viziunea vieţii veşnice. Imhotep vine în lume pentru a o stăpâni şi pleacă din ea pentru acelaşi lucru.
De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? sunt întrebări mari. Gauguin le dă un răspuns analitic şi plastic într-o mare compoziţie picturală a cărei lizibilitate depinde de iniţierea privitorului în misterul simbolurilor. Înţelesurile vin din cunoaşterea crezului artistului captivat de teozofie şi mister. Nu este limpede dacă cunoaşterea viziunii lui despre lume garantează înţelegerea simbolurilor şi nu e limpede dacă toate acestea satisfac nevoia de a primi răspunsuri satisfăcătoare. În fapt putem să ne mulţumim numai cu pictura în sine. Povestea tabloului se citeşte de la dreapta la stânga, la fel cu a pictorului plecat în căutarea copilăriei lumii şi a propriei copilării, mergând dinspre bătrâneţe spre tinereţe, dinspre moarte spre naştere.
Gauguin este aventurier de geniu. De la 1848, anul revoluţiilor europene, până la 1865 este ofiţer secund pe vase comerciale. Serviciul îl ajută să cunoască lumea cu toate diferenţele dintre civilizaţii. Începând cu 1871, când Germania îngenunchează Franţa, este funcţionar la bursă. Se căsătoreşte cu o daneză bogată, de viţă nobilă, şi are cinci copii. Din 1874 începe să picteze. Expune primul tablou în 1875. Începând cu anul 1882 se consacră, în totalitate, picturii. Părăseşte familia cu tot confortul ei burghez şi se stabileşte în insula Tahiti. În 1897 realizează compoziţia cu întrebări ruseşti iar în 1903 moare. Grigore din Nyssa a păsit lumea pentru Dumnezeu, Gauguin pentru pictură.
Micul prinţ trebuie să fi fost încântat de un asemenea erou pornit în căutarea copilăriei civilizaţiei, adică a înţelegerii sensibile a celor văzute şi nevăzute pe care o descoperă, în lumea neinfestată de maturitate. Aşa cum adulţii nu au fost capabili să vadă elefantul din burta şarpelui boa confundându-l cu o pălărie, tot aşa progresul societăţii pare să aibe ca finalitate pierderea dorinţei de a pune şi de a răspunde la întrebări mari.
Simbolul nemuririi închipuit de Imhotep, taina călătoriei ezoterice în lume a lui Gauguin îşi găsesc, imprevizibil, un răspuns în ansamblul Brâncuşian de la Tg. Jiu. A acelui Brâncuşi care a luat cu el o lume de simboluri pentru a-i da substanţă într-o lume de consum. Pe axa lui orizontală avem icoana timpului curgător, ciclic şi etern simbolizate prin râu, natură şi clepsidre de piatră focalizate de masa tăcerii, esenţială la toate praznicele vieţii: naştere, căsătorie, moarte, despărţire, regăsire. Poarta este limita, pragul dintre lumi simbolizat prin sărut. Trecem prin ea pentru a ajunge la biserică, loc al comuniunii cerului cu pământul. La capătul parcursului în lumea materială şi spirituală este coloana, scară nesfârşită de comuniune cu cerul.
Acest parcurs de la asfinţit la răsărit este tăiat între biserică şi coloană de drumul de fier de legătură între miazănoapte şi miazăzi. El capătă rosturi semnificative dacă aducem în poveste convorbirea dintre micul prinţ şi acar:
– Bună ziua, spuse micul prinţ.
– Bună ziua, spuse acarul.
– Ce faci aici? spuse micul prinţ.
– Triez călătorii, în tranşe de o mie, spuse acarul. Dirijez trenurile care îi duc când la dreapta, când la stânga.
Şi un rapid luminat tot, bubuind ca tunetul, făcu să tremure cabina acarului.
– Tare mai sunt grăbiţi, spuse micul prinţ. Ce caută?
– Nici măcar omul din locomotivă nu ştie asta, spune acarul.
Şi bubui, în sens invers, un al doilea rapid luminat tot.
– Îi urmăresc pe primii călători? întreabă micul prinţ.
– Nu urmăresc absolul nimic, spuse acarul. Dorm acolo înăuntru sau poate cască. Numai copii îşi turtesc nasul la ferestre.
– Numai copii ştiu ce caută, făcu micu prinţ. Îşi pierd timpul de dragul unei păpuşi din cârpe şi ea devine foarte importantă, iar dacă le-o iei, plâng…
– Sunt norocoşi, spuse acarul.
În loc de concluzie rămân întrebările. Ce poveste ne putem imagina din ispitirea micului prinţ de a răspunde, împreună cu mine, cu tine, cu el, nu doar la întrebările de unde vii, ce eşti, încotro mergi, cu referinţă la realitatea fizică a singurătăţii, ci mai ales la modul plural, de unde venim, ce suntem, încotro mergem cu referinţă spre tainele nedescifrate ale existenţei. Aşadar, de unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?
Foreword
It happened that in the spring of 1970, when I was fourteen, I read Crime and Punishment. It was a slow start, but I soon got used to Dostoyevsky's style. I was hooked by the alert atmosphere of a detective novel, by the world of characters plagued by agonizing questions through which the writer searches, without finding, answers, so that I read almost all of Dostoevsky's work with speed, eagerness and pleasure. I did not know then that I had entered the world of the greatest novelist of all time since novels had first appeared.
Long after that, in the spring of 2010, I felt it necessary to confirm my initial passion for this great writer. I therefore re-read The Brothers Karamazov. To my surprise I was far from the intense feelings of the first reading. I felt that I was no longer drawn to the plots, however captivating, and that the depths of the soul so masterfully put into pages of life were truer in the original source in the Old and New Testaments.
I met the little prince, a character of dreamlike fragility, earlier this year. It is only after getting to know the adventure of Saint-Exupéry's life that The Little Prince takes on the divergent realities of loneliness, nostalgia, wandering, unfulfilled love, childhood, adulthood, absurdity, friendship, in a surreal journey into the world of questions. The little prince probes the world outside his home with simple questions. He never gives up until he gets an answer. Instead he becomes mysterious when he himself is asked questions. In fact, he never directly answers the questions "where do you come from", "what are you", "where are you going". Put like that, these questions are as concrete as the space of movement. But should we switch them to the plural, we all enter the mystery.
The result of the play between creator and created, between adult and child, between the known and the unknown, between the visible and the invisible, is the state of foretasting the dream of freedom of movement in the world of ideas before death. But this freedom always leaves room for final separations and for memories. That is why we remain alone in the face of mystery.
Strange. Although devoid of the logic of the order of the real drawn by the senses, although the story has naive contours, I am more tempted to reread The Little Prince than Crime and Punishment even though both are dominated by the notion of ending in nonexistence. The little prince teaches us to open the doors to the world of ideas with poetic sensitivity. And in the poetry of being lies the whole meaning of life.
A poetry of creation
The world is the river of stories white, gray, black, explained and unexplained, in an effervescent composition, with its source in the unknown and its final flow into the same unknown. In its springs we seek, after image and likeness, meaning. The great adventure begins with all-embracing stories. It continues with their dissemination in ever-smaller bits, viable only on Narcissus' planet. Continuities die, indifferences multiply, paths between people disappear, though, in a sudden finality, they all end in imponderability. The little prince climbs down from the tiny star inhabited only by himself just to climb back up again. His questions, asked with earnestness and persistence, come from within the icon of great questions, where the beauty of time and space is precisely the cancellation of time and space. In 1897, in exotic colours and a personal vision, three years before Saint-Exupéry's birth and six years before leaving the world animated by the Westernized bliss of the end of the century, an end bathed in hedonism and hope, continued in hedonism and hope until the beginning of the Great War, Gauguin completed the composition Where do we come from? What are we? Where are we going? The little prince was born in the midst of the Second World War when such questions overwhelmed consciences. This is how in the world, especially in the world of ideas, all connections are possible, all connections make sense, bringing together creators and creations, real and imaginary spaces, tragedies and comedies, whose faces are found, with maximum expressiveness, in art in general, and in poetry, architecture, sculpture and painting in particular.
The hero of the cruise in the space between the planets of the little prince, the king, the vain man, the drunkard, the businessman, the lamplighter, the geographer and that of Saint-Exupéry, lends the questions a strange singularity born of solitude, intimately linked, in its form, to the life of any mortal. The planets of the lonely contain solitudes from which the artist's solitude is missing. The only owner of solitude with the sensitivity to peer inside is the little prince himself. Yet his first questions to the creator are puzzling: Do you think that this sheep will have to have a great deal of grass?” (this is about the sheep in the box!) “What is that object?” (this is the crashed airplane). “What! You dropped down from the sky?” These are conjunctural questions, connecting two solitudes, images of the same medal placed in the space of memories born and unborn. They link the creator to the created through the simple geometry of questions with mandatory answers subsumed by the refusal to answer. The little prince suspends his direct answers to reveal his story in riddles, in fragments, in particles, causing the creator himself to reconstruct, to fill with life the space of his own memory. It is the path to the most precious gems of the soul, to the architecture within us, to the poetry of the gift for the gift.
The questioning impossible to question, naive, dedicated to the play with feelings, enlivens the place of deep experiences and becomes, in empathic forms, a poetry of space, a love of space, an infinity of space, states, forms, expressions belonging to solitude. The Little Prince is such an open poem within which stories are wrapped in fragile dreams, since the deepest depth of the heart is defined by the mysterious limits of endlessness. This is the likeness of the artist and his art. Through him lives the permanent attempts to bring to light, for the other, the truth within the soul. He gives birth to poetry, the answer to the thirst of the great questions. In the hyperspace of artistic ideas, tradition, remembrance, rebirth, resurrection, metamorphosis, change, innovation, have meaning only if the story that springs from them is a cure for loneliness, if it facilitates the freedom to coagulate a world that mirrors one's own face. The dawn of the third millennium brings with it the existential need for cures that come from living and communion in the cultic and cultural space. We need rites, says the wise fox to the little prince.
I choose three co-substantial depths, hypostases of the same mystery related on the basis of what is seen in the world of the unseen: of the soul in solitude, of shared memory and of the space of endlessness. I also choose their story in four expressive constellations: poetry, architecture, painting, sculpture. Together they define the space seen and unseen, affective and real in a biunivocal relationship with the place of existence. In establishing the links in the four arts of the reflection space, it is useful to recall the meaning of the word architecture. In ancient Greek it is a concept composed of arché, meaning elder, principle, ultimate foundation, and tekton, meaning maker, ruler. The word art has its origins in the Latin ars, artis, meaning skill, craftsmanship, cunning. The Greek equivalent is tehné, with approximately the same meaning, skill, skill of the hand, with the specification that for the Greeks, art-tehné does not imply creativity, but rather making, following already defined rules. Space, form, color, haloed by poetry from within and without, on the existential hierarchy of the vertical from earth to sky. The meaning of architecture and art, as can be deciphered from the meaning of the two concepts, is based on the idea of the beginning of art, of the taming of the living space with the architecture born from the organization of a certain cultural space, a taming without which we cannot not know things – another nugget of wisdom passed on by the fox to the prince. Painting and sculpture are the visible embodiments of the invisible embodiments of living space. It therefore remains to reconsider architecture inside and outside ourselves as a place without which the being loses its sacred determinations and the communion between solitudes. As a consequence, architecture is much more important, more profound than the rudimentary manner in which it is understood nowadays: building a shelter in order to satisfy functional needs while achieving maximum profit.
A story with questions
Architecture, as the ancient Greeks understood it, is born on the ultimate, original basis of life, and is the answer to the questioning of this basis. So nothing belonging to life is alien to it. The Little Prince is the story of questions of localization in the space of being. Beyond lie solitude, nostalgia, the poetry of the sunset. The questions, once asked, must necessarily be answered, even if the questions received remain enigmatically unanswered. This is how architecture is born, to which we lend our difficult-to-understand-post-factum personality through mandatory answers. Andrei Pleșu, before interpreting the parables of Jesus in the Gospels in a personal key, classifies the multitude of possible questions into three categories. Most of these questions are born out of the reality of life, whether simple, everyday or corresponding to the need for scientific knowledge, and have precise answers, beyond any dilemma. What size shoes do you wear, what is the law of gravity? Others are in the class of childish questions. They call on the imagination and on metaphysical talent, such as: Who invented sleep? Finally, in an inverted hierarchy, come the hard questions. Pleșu calls them the Russian questions, and three of them have already been mentioned: Where do we come from? What are we? Where are we going? In other words, what is the meaning of life? Taken together they become an imagined system of interrogations in search of meaning in the world. Imagined or, on the contrary, born of an acute need for points of support in the universe. Archimedes would have needed only one of these in order to overturn the Earth. That fulcrum is still unknown since these questions have no satisfactory answers. Better not to ask them.
Also, says Andrei Pleșu, there are three ways to suspend a difficult question. The easiest is not to want the answer. To simply forget it, like the drunkard on the drunken planet of the drunken planet questioned by the little prince. A sophisticated possibility lies in the scientific answer, i.e. one turns it into a solved problem. For example, to imagine the story of the evolution of life from living molecules in the planetary ocean to human beings requires time, it requires the metaphor of millions of years that transforms man's limited life into an ephemerality stunned by the eternity of time and space. Who can really imagine the billions of years since the birth of the universe or the distances between stars measured in light years? Amazement has this gift of suppressing inquiry. Finally, the question can be suspended by turning the answer into a story, a parable, an allegory. Haloed by poetry, they become worlds open to mystery and its communion with the unknown in the depths of the soul. Architecture is the answer to the big questions due to the simple fact that it uses as its basic ingredients the suggestive, mysterious relationships between the finite and the infinite, between being and non-being.
In addition to the fundamental stories with the potential to open up the hard questions, there are stories with mysterious properties. The little prince's adventure into space saves neither him nor his creator from death. Death is a fundamental theme, a journey's end, it separates people regardless of their creed in life. Scheherazade's one thousand and one nights of storytelling postpone, through suspense and allure, King Shahryar's decision to behead her. While he is mesmerised by the fairy tales, three children are born to him, and when Scheherazade lets him know that she is ready to die because she has finished all her fairy tales, the king keeps her as his queen because he has fallen hopelessly in love with her and the fairy tales, perhaps even more so with the fairy tales. In the mirror, architecture has the same existential meaning. It transforms into immortal stories, without which we could not exist, the behaviours of communities and their members.
Another mysterious story is that of Fărâmă, the hero of Mircea Eliade's novella Pe strada Mântuleasa. Arrested and questioned by the security services, which are constantly on the lookout for traitors, Fărâmă moves from story to story, moving beyond the real, harsh, precise space of precise questions into a mythical, fabulous, sacred space. The investigators are fascinated, confused, caught in the threads of the plot and in the hopes of finding out what interests them. Eliade creates the imaginary space that officers serving the public good think they understand. A prisoner of society, Fărâmă lives his freedom in the light of stories, trying to draw everyone else into it. It is a faithful image of the architect. In the realization of architecture, the only solution to save some of the gems of his profound soul put into his work is his ability to tell stories, to lead his partners into a world freed, as far as possible, from the interests of profit and profiteers and to draw them into the only true world, the world of values.
The most appealing property in the world of fairy tales is freedom, limited only by the time available to choose from the multitude of them the mirrors of one's own soul, capable of giving breathing space to one's solitude. The only problem lies in the immeasurable flow of stories born out of each other, so that the likelihood of two lovers of the same story meeting is always less. It is a paradox. The more there are for the purpose of communion, the more the disunity becomes irreversible.
The little prince chose to travel freely on six planets. Only Earth was visited on the recommendation of the geographer on the geographer's planet. I choose to travel with him, without any prior recommendation, just to identify question marks, on the following planets: André Leroi-Gourhan, Gregory of Nyssa, Imhotep, Gauguin and Brâncuși. It is an almost random choice with the aim of giving a opportunity to chance to discover ideas. After all, the architect is the most tireless traveller in all that is seen and unseen. Is this not the most beautiful, mysterious and real planet?
At the crossroads of mammals
We have talked of the little prince's freedom to choose, out of an infinity, six planets of solitude. Saint-Exupéry depicts people's routinized behaviours, contrasting the potential of childhood with the lack of horizon of adulthood. The link between creator and creation is indissoluble. Creator and created are beings of the same architecture of thought. There is therefore no point in visiting, in order to tame, the planets of André Leroi-Gourhan, Gregory of Nyssa, Imhotep, Gauguin and Brâncuși without refering to their adventures in the world, without making the creator and the created a single body with a soul, a single being.
The Planet André Leroi-Gourhan (1911-1986) is a heroic poem from the museum of humanity. An archaeologist, palaeontologist, palaeoanthropologist, anthropologist, technologist, aesthetician, philosopher, André was the hero of personalized adventures with leading positions in great museums of the world in England, Japan and France. Through them, he built his wholistic vision of man, communities and the world, with unmediated landmarks. During the World War he tended to the collections of the Louvre Museum that were sheltered from the Germans. At the same time he was a member of the French resistance and received three medals for heroism. After the war he taught at the Sorbonne and the College de France. Here he was also awarded the gold medal of the national centre for scientific research. He is therefore a hero of spirit and deeds, in love, passionate about the human story. He has travelled through his entire material and spiritual space, from the remains of humanoid fossils to the memory of humanity structured in libraries, archives, museums and also in the virtual space in its early stages of configuration, of the post-modernist god called Google, which he prophesied.
In the noosphere of the planet André there are three themes of interest, with interpretation, in the matter of Dostoyevsky's questions. The first is of the ancestor sought in the mists of time. The answers require imagination, creativity to a greater extent than scientific evidence. We are talking about eras whose traces left to this day are not only difficult to find but also interpretable in many ways. The effort is worth making, at the end of it we can know more about a being capable of poetry, architecture and all other adventures of the spirit. The story begins timidly, in 1833, when the remains of a Neanderthal child skull were found in the Egis cave; soon afterwards, in 1840, an adult skull is found in Gibraltar. The year 1856 is rich, it brings to the table of paleoanthropologists a new cranium from Belgium, and the famous mandible from La Noulette, plus another mandible from Arcy-aux-Cure. Again in Belgium, in 1886 at Spy, elements from a Neanderthal skull are added to the treasury of ancestors. A new exceptional discovery follows, outside the western area, in Jawa, in 1891, where a pithecanthropus skull cap, a few teeth and a femur were exhumed. Between 1900 and 1910, after the mandible from Mauer, Neanderthal skeletons were found in several places in the West. Next comes the icing on the cake, the Piltdown man, from 1909 – a human skull with a chimpanzee jaw. He was enthusiastically called the Eanthropus of Piltdown because he was the much-sought-after golden link between the apes and humans. The fake, skilfully antiqued, accompanied by a well-written script, aroused the enthusiasm of paleoanthropologists and filled the pages of specialized magazines for 50 whole years, until 1959, when the forgery was revealed. Finally, the picture of the evolution of the ancestor is completed with the man from Broken Hill, 1921, the skull from Sacopastore 1939 and, in 1954, the atlanthropus from Ternifina. What a science fiction story unfolds between 1833 and 1959, in the name of an idea that is still untamed!
But André tames it. He shows that paleoanthropologists all over the world, blinded by the similarity between man and ape, were on the wrong track because they considered two irrelevant features of the evolution towards humanity, namely the progressive increase in the capacity of the cranium to accommodate an increasingly large brain, and the increasingly smaller maxillo-facial protuberance culminating in the disappearance of the snout. This spectacular, revolutionary conclusion brings us a new meditation theme: the main characteristic of the human being is the verticality of the spine on which the skull articulates axially. It no longer looks for food with its snout, helped by its front paws, but instead exclusively with its hands. The face and mouth are free for mimicry, gestures, speech. Also, since the relationship between the mouth and the fore limbs no longer functions as a weapon, the hands acquire new tasks in the production of tools, weapons, artefacts. This vertical being has no identified predecessors.
Only this ancestor is capable of producing architecture in space and spirit. From the first tool consciously made by Homo Sapiens and from the idolatry of the beginnings, through the spectacular technological evolution, an incredibly small space-time relative to the age and size attributed to the universe and the planet Earth, through the continuous customization of objects manufactured with human intelligence and behaviour, we have reached the robotization, ever closer to completeness, of physical and intellectual work. Man, freed from all the servitudes of life, enters a new era of idolatry determined by the digital space capable of including in virtuality everything known to humanity, with the probability – already taken into account – of teaching creativity to artificial intelligence. From an evolutionary perspective, from being a slave of natural nature, man is about to become a slave of the virtual nature that he created for himself without assigning any meaning to it. Perhaps the little prince sensed this risk early on, leaving his only friend on planet Earth quite quickly.
André's themes are effective answers in the process of suspending Gauguin's questions. It is comfortable to believe in the circumscribing of space, of time, through scientific demonstrations in the development of which, as we have seen, the metaphorical imagination is not lacking. Likewise, it is comfortable to excuse the errors in the evolution of humanity. After all, science tells us that we are the top product of animal development. In this perspective, architecture is the ability to configure spaces along the lines of den, lair, nest, which obviously started with the snake hole. It cannot be said that the end of the evolution of today's popular architecture and urbanism does not represent a form of continuity of this line.
The path without a horizon
As the tenant of the museum of humanity, André Leroi-Gourhan approximates the past and the future by constructing images. A hard-to-define but real heritage. He offers scientific answers to the questions Where do we come from? What are we? Where are we going? Architect of the cultural space inhabited by Homo Sapiens, André, together with other similar personalities, are resources of ideas for architecture itself. The architect, this depreciated character of our days, answers Dostoyevsky-type questions through each of his works. Even if he wanted to, he cannot suspend them except in the – not rare –situation of not assuming the condition of an architect through disinterest in the fate of the being whose living space he designs. The themes launched by him in the book Gesture and speech, namely, the ancestor of man from an evolutionary perspective, the vertical being without predecessors, the desertion of the being in the technological space, do not cancel the need for answers to the big questions. André feels this nothingness from within and adds to the book a gesture that is inexplicable for the science of demonstration, but is plausible for the desire to understand the mystery of being. It appeals to an ancient personality, excluded from modern positivist visions, as it does not belong to science.
Gregory of Nyssa lived in the fourth century after Christ in the world of Christian orthodoxy, being one of its theological pillars. He was born into a large, very rich family, which gave the church many saints: grandmother, mother, sister, brothers. Among them, one of the three great hierarchs, Basil the Great. His life unfolds in the beginning according to worldly coordinates, like an endless adventure. He likes the world as it is, the noise of parties, cheerful company, pompous festivities, hunting. He studied in depth the great Greek philosophy with Plato. He becomes, through the accumulated knowledge, a scientist of the time. He becomes a famous professor of rhetoric, then, one day, at the end of his carefree days, he is baptized, becomes a priest and is elected a bishop. He suffers exile and persecution for Orthodoxy and then he is reinstated in his seat. Modern theologians consider him the greatest patristic mind of the East.
Why does André feel the need to look for a foothold in the totally different world of Gregory? Because, he says, in the Treatise on the Creation of Man, Saint Gregory identifies, one thousand six hundred years before, the result of paleoanthropological research carried out for more than a hundred years in order to free himself from the strict logic of the evolutionary chain: therefore, says the Saint in the treatise, it is thanks to this organization that the spirit produces in us, like a musician, language and thus we become capable of speech. We would doubtlessly never have this privilege, if our lips had to provide, for the needs of the body, the burdensome and humiliating burden of feeding. But the hands took upon themselves this burden and freed the mouth for the benefit of speech.
From this perspective, a need arises to bring together in spirit different planets such as that of André, dedicated to science, and that of Gregory, dedicated to God, tempting for the wanderer in the world of ideas. We don't know why the little prince left his planet on a pilgrimage of knowledge, only to return with a sheep in a box. Was he disappointed by the lack of spiritual horizon of the beings he met along the way? Was it nostalgia, the longing to find oneself in the atmosphere of the place ennobled by a single flower? His childish power to see inside things, the elephant swallowed by the boa, in which the grown-ups see only a hat, a sheep packed in a box, in which the grown-ups see only the box, does not help him ask himself big questions. In the end, he is the captive of an adventure, like his creator, definitively caught in the passion of flight at a time when the first flying machines were fragile and unreliable birds. Noble by birth and nature, Antoine de Saint-Exupéry was born at the same time as the twentieth century in the beautiful age of Western civilization, when science makes everything possible, when man generously offers his life for the common good, as did the pioneers of flights with machines heavier than air. The frequent accidents did not scare them at all. They were used to the thought that they would end up dying in their planes, convinced of the usefulness of the ultimate sacrifice. Antoine's last words, written on the day of his death, July 31, 1944, are: if I am shot down, I will regret absolutely nothing. But until he was shot down, he passionately criss-crossed the sky of planet Earth. Thus, the little prince is the alter ego of the creator.
André, Antoine and the little prince are the inhabitants of space enlivened by culture. The paleoanthropologist fixes the cultural destiny of man on the metaphysical space-time axis of hundreds of millions of years, while the aviator, with studies in architecture and drawing, experiences this destiny to the point of sacrifice. The little prince, a famous character created in the heart of this culture, is nothing more than its childish nostalgia for the mysteries dissected one after another by the scientific spirit. Thus, art quickly becomes absurd since everyone should see in a hat and a box the same thing, an elephant and a sheep.
The aimless positivism of Western civilization is identified by Pascal since the seventeenth century and has since then been in a suicidal development without ownership of logic and moral, despite the truth that, as Pascal says, no matter the movement, number, space or time, there is always a greater and a lesser: so that everything is positioned between nothingness and infinity, being always infinitely distant from these extremes.
Conclusions about the infinity of the beginning
Of the smallness suspended between infinity and nothingness, as Pascal defines the world, or rather of the fear induced by it to any being sensitive to the truth, we can be cured by theology, art or care-lessness. In this context, art is favoured by its accessibility and its original connection with the sacred. Although, or precisely because of this, we helplessly witness its death by asphyxiation, that is, due to it being separated from its origins. One can only see well with the heart. The essential is invisible to the eye, the fox teaches the little prince, but art is no longer aimed at the heart, it is integrated into consumerism, into passing leisure time among installations and devices designed to obfuscate difficult questions. It's a good reason to reinvent the past.
Art exists in freedom and offers freedom. Whether understood and misunderstood, it can be, even just for a moment, a palpable answer to any question. Its freedom is like the little prince's flight between planets, or his journey to Earth, without preconditions. Therefore, a journey together with the hero of all childhoods in search of stories to answer the questions of where we come from, what we are, where we are going, can be the solution haloed by the poetry of the end that is just now beginning.
The first great creator with a known name, Imhotep, lived, created and ruled in the 28th-27th centuries before Christ. In fact, he is not the first, since his father's name, Knofer, also an architect, is known early on. It is emblematic that he became the grand vizier, equivalent to the rank of prime minister, of King Djoser. Imhotep was also an engineer, astronomer, doctor, poet and invented the design for the first pyramid built in Saqqara, a symbol of immortality, a stairway connecting the earth with the heavens. From the beginning the architect had such a prominent role in shaping the vision of the world that two exceptional things happened: he became the most powerful public figure in the state, and after his death he was deified. These original attributes subsisted in increasingly diluted and rare forms, only to disappear in our days.
The Saqqara ensemble has its horizontal axis in the north-south direction, in contrast to the verticality of the pyramid. The composition is an illustration of the strength lent by the vision of eternal life. Imhotep comes into the world to rule it and leaves it in order to do the same thing.
Where do we come from? What are we? Where are we going? these are big questions. Gauguin gives them an analytical and artistic answer in a large pictorial composition whose legibility depends on the viewer's initiation into the mystery of the symbols. The meanings come from knowing the creed of the artist, captivated by theosophy and mystery. It is not clear if knowing his worldview guarantees the understanding of the symbols, and it is not clear if all of this satisfies the need to receive satisfactory answers. In fact, we can be satisfied just with the painting itself. The story of the painting can be read from right to left, just like that of the painter who went in search of the childhood of the world and of his own childhood, going from old age to youth, from death to birth.
Gauguin is a genius adventurer. From 1848, the year of the European revolutions, until 1865, he was first officer on commercial ships. The service helped him know the world, and all the differences between civilizations. Starting with 1871, when Germany brought France to its knees, he worked a clerk at the stock exchange. He married a rich Dane, of noble birth, and had five children. In 1874 he started painting. He exhibited his first painting in 1875. Starting from 1882, he devoted himself entirely to painting. He left his family, with all its bourgeois comfort, and moved to the island of Tahiti. In 1897 he created the composition with Russian questions and in 1903 he died. Gregory of Nyssa left the world for the sake of God, Gauguin did the same for the sake of art.
The little prince must have been delighted by such a hero set out in search of the childhood of civilization, that is, of the sensitive understanding of the seen and unseen that he discovers, in the world not infested by maturity. Just as adults were unable to see the elephant in the boa constrictor's belly and mistook it for a hat, so the progress of society seems to result in the loss of the desire to ask and answer big questions.
The symbol of immortality imagined by Imhotep, and the secret of Gauguin's esoteric journey into the world find, unpredictably, an answer in Brâncuşi's ensemble in Tg. Jiu. Made by the same Brâncuși who took with him a world of symbols and lent it substance in a world of consumption. On its horizontal axis we have the icon of flowing, cyclical and eternal time symbolized by the river, nature and stone hourglasses focused by the table of silence, essential in all the crucial moments of life: birth, marriage, death, separation, reunion. The gate is the limit, the threshold between worlds, symbolized by the kiss. We pass through it and we reach the church, place of communion between heaven and earth. At the end of the journey in the material and spiritual world stands the column, an endless stairway of communion with heaven.
This route from west to east is cut between the church and the column by the connecting iron road connecting the north and the south. It acquires significant meanings if we bring into the story the conversation between the little prince and the railway switchman:
“Good morning,” said the little prince.
“Good morning,” said the railway switchman.
“What do you do here?” the little prince asked.
“I sort out travellers, in bundles of a thousand,” said the switchman. “I send off the trains that carry them; now to the right, now to the left.” And a brilliantly lighted express train shook the switchman’s cabin as it rushed by with a roar like thunder.
“They are in a great hurry,” said the little prince. “What are they looking for?”
“Not even the locomotive engineer knows that,” said the switchman. And a second brilliantly lighted express thundered by, in the opposite direction.
“Are they coming back already?” demanded the little prince. “These are not the same ones,” said the switchman. “It is an exchange.”
“Were they not satisfied where they were?” asked the little prince.
“No one is ever satisfied where he is,” said the switchman. And they heard the roaring thunder of a third brilliantly lighted express.
“Are they pursuing the first travellers?” demanded the little prince.
“They are pursuing nothing at all,” said the switchman. “They are asleep in there, or if they are not asleep they are yawning. Only the children are flattening their noses against the windowpanes.”
“Only the children know what they are looking for,” said the little prince.
“They waste their time over a rag doll and it becomes very important to them; and if anybody takes it away from them, they cry...”
“They are lucky,” the switchman said.
Instead of a conclusion, the questions remain. What story can we imagine from the temptation of the little prince to answer, together with me, with you, with him, not only to the questions where do you come from, what are you, where are you going, with reference to the physical reality of loneliness, but especially in the plural, where we come from, what are we, where are we going, with reference to the undeciphered secrets of existence. So where do we come from? What are we? Where are we going?
© Copyright 2024 Fundația Arhitext Design
