Generic selectors
Exact matches only
Search in title
Search in content
Post Type Selectors

Micul Prinț azi, sau a doua aterizare nu va avea loc (cel puțin deocamdată)

/ The Little Prince today, or The second landing is not taking place (at least for now)


(fenomenologie, naivitate, inocență)
(phenomenology, naiveté, innocence)

Bogdan Ghiu

The Arhitext Colloquia, 14 July 2024: „Micul Prinț digital” / "The Little Digital Prince"

Nu avem ce să-i spunem, ce să-i scriem, ce să-i răspundem lui Saint-Exupéry! Suntem obligați la muțenie. Ne mulțumim cu mutismul.

Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry este cea mai mare carte mică a lumii noastre de oameni (aluzie la Terre des Hommes). Cea mai tradusă și mai vândută – eu aș spune însă mai curând: cumpărată, consumată, frecventată, cerută, căutată, resimțită ca necesară. „Peste mode și timp, Olimp” (Ion Barbu). Să precizăm însă: cea mai tradusă și mai vândută, a doua cea mai frecventată, mai folosită și, se pare, mai de folos carte după Biblie – în ce sens însă după: doar ca tiraj și temporal? Sau și, cum să spun, în filigran? Vom vedea imediat. 

A fost scrisă în exil, dincolo de Ocean, în America, unde Antoine de Saint-Exupéry a stat doi ani (1941-1943). A fost o carte din capul locului cerută, comandată de editor (Reynal & Hitchcock), care au scos simultan două ediții, și în engleză, și în franceză, cartea având însă particularitatea de a fi din capul locului „trilingvă”: plină de desene și pusă sub semnul desenului. Abia în 1945, după moartea autorului, avea să apară și în Franța, la editura Gallimard, incomplet însă, din pricini tehnice: cu mai puține desene. Abia în 1999 avea să fie publicată actuala ediție-standard, cea integrală. Putem spune deja: ce poveste! Ce poveste a poveștii. Și încă n-am depănat tot.

Comanda editorială fusese o poveste de Crăciun, Dickens gen. Dar cartea a întrecut așteptările și și-a depășit proiectul. Și din acest punct de vedere, Micul Prinț, cartea, constituie un miracol: cum să devii, dintr-un scriitor plăcut și interesant, nu numai, și poate nu tocmai ceea ce numim un „mare scriitor”, ci un scriitor, nu am alte cuvinte, absolut (nu total, Doamne ferește!), de-a dreptul extraterestru.

*

Trei note (deocamdată): război, ocupație, exil, aviație (viziune aeriană), desen – și copilărie. Un mic mănunchi inițial de trăsături care îi constituie actualitatea, pe mai multe planuri însă: o actualitate istoric-evenimențială imediată, evidentă, și una mai subtilă, mai „transparentă”, mai „aeriană”. 

Să începem cu sfârșitul, cel mai aproape, ca să spun astfel, de noi. Finalul cărții: nu numai Micul Prinț trebuie făcut să revină, ci și autorul lui, tipul lui de scriitor, de intelectual, de creator. Nu numai Micul Prinț, ci și Antoine de Saint-Exupéry au devenit, astăzi, o raritate. 

Încep, deci, prin a vă propune să începem cu sfârșitul, cu finalul, vai, deschis, care ne obligă, și care constituie o rugăminte imperativă.

Trebuie, deci, să-i răspundem, să îi scriem autorului, așa cum ne cere, cum ne roagă în încheiere: „scrieți-mi repede că a revenit…” „Repede”, ambiguitate tragică: să scriem repede, sau să revină el repede? Noi putem scrie repede, dar să avem despre ce, la ce să fim martori, ce să mărturisim: este vorba, cristic dar perfect secularizat, de o „a doua venire”, pentru că așa este matca, schema minții noastre creștine. Dar este Micul Prinț un Mesia? Da și nu. Cu o mică schimbare. Așa cum povestea Giorgio Agamben că îi relata despre un hassidim Gershom Scholem într-o scrisoare lui Walter Benjamin, la a doua venire, sau după Apocalipsă, lucrurile nu se vor schimba evident și radical, ci doar puțin și subtil. Vor fi altfel, dar în mod fin și subtil. 

Așa și cu prima și singura, până una, alta, venire a Micului Prinț: simțim că a schimbat ceva, dar nu știm prea bine ce.

Asta ar fi prima ipoteză: Micul Prinț nu a mai revenit, cel puțin deocamdată, de la prima lui venire (sau aducere) pe Pământ, pe Pământul oamenilor (Terre des hommes, cartea anterioară, din 1939, a lui Antoine de Saint-Exupéry, cea care îi inspirase pe editorii americani să îi facă comanda). 

A doua ipoteză: dar dacă totuși Micul Prinț a venit, și, tot potrivit schemei sau scenariului mesianic, nu îl recunoaștem, și atunci nici nu îl putem mărturisi?

Dacă schimbarea esențială de lumi, fină, discretă, este de fapt, în primul rând, tocmai această venire in-sensibilă, sau tocmai ne-re-venirea Micul Prinț?

Să ne gândim că, discret, Micul Prinț face aluzie directă (pe cât de discretă, pe atât de directă) la Regele Lumii despre care vorbea un René Guénon, de exemplu, sau ceea ce el numea Marea Tradiție, Tradiția. 

*

Micul Prinț – mă grăbesc să spun, deși poate ar trebui să mai aștept, să amân, să nu mă grăbesc: dar intempestivul, fie și blând, „aerian”, grațios, constituie și face, aici, în această carte și cu această carte, legea –, Micul Prinț, deci, nu este un mesager, un trimis, un salvator dat, brevetat, pre-știut, el nu știe deja, el caută, vrea să afle, are întrebări și probleme și mai ales are un punct de vedere și o perspectivă efectiv, literal extra-terestre (copiii, ca și animalele, sunt niște extra-tereștri), este un Mesia care nu vine, transcendent, cu soluția și răspunsul, este Învățăcelul Învățător: mai întâi „se informează”, se inițiază în(tru) realitate, parcurge mai multe lumi, intensiv-tipologice, ale lumii noastre de oameni, și (vom vedea) le reduce fenomenologic la dominantele (sau voințele imanente de dominație, deci de transcendere) care le animă. 

Deci mai întâi învață, întreabă, caută, se lasă informat și inițiat de realitatea mundană a Pământului oamenilor, și abia apoi devine Învățător – și dispare cu lecția deprinsă, aflată, invers, aici, pentru că, așa cum a procedat și el – și aceasta e Lecția – ca să găsești trebuie mai întâi să vrei (să înveți) și umil, „humil”, să cauți, să întrebi. 

Iar lecția care îl transformă – metanoia – din învățăcel în Învățător (dar un învățător, un Mesia apofatic, care își predă lecțiile întrebând și plecând, făcându-se nevăzut, în toiul și în miezul întrebării) vine de la un animal, Vulpea. Toată cartea, de la desenul Oii, trecând prin Vulpea învățătoare și până la Șarpele-operator ontologic – trece și depinde de Animale. Trece prin oameni și este călăuzită de animale. Perspectiva Micului Prinț, cartea și personajul, este de două ori extra-neizată, dez-orbitată, reciprocizată, simetrizată: extra-terestru și extra-uman, an-antropic.

Dar și aici trebuie să avem în vedere o schimbare radicală, dar fin, intangibil radicală, a artei literare, de desen literar (literatura mare se desenează, se scrie ca desen și schiță a lumii: Bruion general, spunea Novalis, romanticul; marea literatură vine dinainte de ruperea mâinii de ochi și a amândorura în literă și desen): Micul Prinț nu este o fabulă, o alegorie, în sensul că animalele și plantele din cuprinsul lui, „de pe el”, îmi vine să spun, considerând cartea însăși o planetă, animalele și plantele, deci, care îl generează și îl animă, nu sunt niște figurații alegorice, fabulistice. Nici măcar asemenea recursului intens, suprasaturat simbolic la animale, ne aducem aminte, al lui Nietzsche din Așa grăit-a Zarathustra. Marea artă desenat-literară a lui Antoine de Saint-Exupéry constă și în această „transparentizare”, în această „acuarelizare”, în această „aerisire” și „aerare” a textului literar, care nu încetează să fie intens, dar încetează să mai fie apăsător, împovărător, ce mai, terorizant, asemenea multor capodopere canonice. De aici și enormul succes. E o taumaturgie, să-i spunem, „zen”, non-intruzivă. Pedagogie înaltă, non-interdictivă. 

Animalele lui Antoine de Saint-Exupéry sunt – am lansat deja formula – niște reducții fenomenologice: reducere non-violentă, non-distructivă, la esențe – naivă.  

*

Tocmai în acest balans +/- cred că va trebui să ne plasăm.

Antoine de Saint-Exupéry secularizează și, astfel, supra-universalizează, sau universalizează cu adevărat schema, între timp „parohializată” și negativizată de istorie, mesianic-monoteistă. Dar o face blând, natural, non-polemic – și poate că tocmai asta este cheia artei puțin evidente, la propriu, formal transcendente, a lui Antoine de Saint-Exupéry: transformarea a-modernă, secularizarea non-violentă. Pentru că Micul Prinț, cartea cu acest titlul, conține câteva enorme transformări, decisive, câteva mari gesturi și deplasări, de mare curaj, în însăși „schematicitatea” gândirii occidental-moderne (modernitatea ca ruptură și fugă, încercare de evadare, este un proces și produs occidental). Este vorba de câteva „revoluții” non-revoluționare, prin care toxicitatea modernității în raport cu tradiția, dar și tirania tradiționalistă a tradiției, sunt anulate, cum să spun: pur și simplu cu grație. Artă literară pură.

Și, să nu uit, pur literar vorbind, în același timp extrem de modernă, dar naturală, de naturalizat modern: ca procedee, de exemplu, mise en abyme, poveste în poveste, treceri directe între ficțiune și realitate etc. Toată modernitatea literar-filosofic este rezumată, concentrată, dar foarte firesc, natural, dez-artificializat, în această carte. Inclusiv absurdul și grotescul, principalele „categorii negative” ale modernității.

*

Artă literară pură care este, tocmai prin puritatea ei, repet, o artă a desenului. Ceci n’est pas un pipe (trebuind să știm că, în argou franțuzesc standard, „une pipe” înseamnă și… felație), spunea, scria, într-un tablou, într-un desen, marele suprarealist belgian René Magritte (și va fi comentat mai târziu, esențial, de Michel Foucault). „Ceci n’est pas un chapeau”, „Aceasta nu este o pălărie”, vine și replică, invers, simetric, desenând într-un text, nu scriind într-un desen, Antoine de Saint-Exupéry, punând din capul locului întreaga sa carte sub semnul desenului problematic, al copiei nereușite, imperfecte – dar în ce sens imperfecte? În sensul că nu distruge și nu împuținează, nu sărăcește realitatea, ci o înmulțește și o potențează ludic. Polemică implicită.

În sensul jocului cu formele vizibilului, prin ceea ce, făcând aici o trimitere la o altă carte celebră „pentru copii” (reducție fenomenologică, „transparentizare”, „aerare” a adultului până la copil: marea artă), Alice în Țara Minunilor și În Țara din Oglindă, a(le) lui Lewis Carroll, comentată esențial de Gilles Deleuze în Logica sensului (faldurile și pliurile „superficiale” ale semnificantului creează sens, de la „sofiștii”, stoici și până la „nebunii” de suprarealiști), am putea numi, nu omonimii sau omofonii, ci omografii: lucrurile văzute și reprezentate capătă mai multe sensuri simultane, care nu se anulează între ele, ci se adaugă. Jocului de cuvinte, Antoine de Saint-Exupéry îi adaugă jocul de imagini – o metaforă în act nu numai de o mare modernitate, în cel mai avangardist, dadaist chiar (dar, din nou, fin, asumat, consumat, non-violent, a-revoluționar) sens, ci de o mare postmodernitate, care ne țintește în plină actualitate, tocmai în acest sens putând vorbi de un „Mic Prinț digital”.

Este vorba de libertatea, dar și de responsabilitatea jocului cu imaginile și cu semnele, de etica virtualului, care trebuie să îmbogățească responsabil, viabil, realitatea, nu să o distrugă pentru a-i lua locul („distrugere creatoare”), a i se substitui. Ar fi enorm de vorbit pornind de aici, dar, din nou, trebuie remarcată marea subtilitate a artei desenat-literare a lui Antoine de Saint-Exupéry. Mesianic, simțim că în această carte, deși lucrurile sunt aceleași, ceva fundamental s-a schimbat, dar nu știm ce, unde, cum. 

*

Artă care, de fapt, ne țintește, din nou, în plină nevralgie a actualității prin meta-lecția ei, adică prin lecția despre lecție, prin pedagogia despre pedagogie.

Copiii sunt esența și viitorul, tocmai de aceea responsabilitatea față de ei e imensă, iar structura în care se mișcă Antoine de Saint-Exupéry este celebrul, anticul, platonicianul (epocal revizuit de Jacques Derrida în „Farmacia lui Platon”) pharmakon: medicamentul care, fără măsură, poate deveni otravă; medicamentul ca otravă, dialectic însă; dar și otrava ca (parte din) medicație. Arta literară și marea artă, deci, ca taumaturgie și pedagogie: medicament – otravă – măsură.

Măsura fiind, tocmai, desenul „copilăresc” „după natură”. Măsura este conturul, limes-ul, adică desenul lucrurilor, trasarea lor. Dar cine mai desenează azi? Dar cine mai scrie „de mână” azi? Ne-am lăsat – servitudine voluntară – amputați și dezarmați. Pierderea mâinilor este o pierdere a ochilor, o amputare. Sau, cum profetic spunea, deja de multă vreme, Deleuze, reducerea manualului la (printr-un joc de cuvinte) „digital”, la deget. Poate fi găsită o temă pedagogic-pharmakonică și farmaceutică mai actuală: digitalul ca medicament/otravă, ca soluție sau, vai, „soluționare finală” a umanității. 

Jocul e marea miză. Marea normalizare actuală: nu cumva să ne jucăm creator, ci doar reproductiv, iar mimesis-ul, „mimeza” nu cumva să producă ambiguității și indecizii, indecidabilități, pluralități de sens, ca în desenul liminar al Micului Prinț, cartea.

*

Ce, totuși, până la urmă, despre arhitectură, în Micul Prinț, carte în care nu apare nicio construcție, ci doar, cel mult, discret, spre final, o mică ruină a unui zid, în pustiu? 

Aviatorul Antoine de Saint-Exupéry, aparent hors-sol, off-ground, cum este capitalismul financiar neoliberal contemporan, recuperează și relansează umanismul privirii arhitecturale de sus, care surplombează ca să vadă mai bine nu pentru a supraveghea, nu „satelitar”-cartografic, așa cum se întâmplă, decadent pentru privirea divină, de sus, azi, ci tocmai pentru a cunoaște, de departe, de sus, mai bine, mai de aproape, realitatea lumii, pentru a opera ceea ce am numit deja reducții fenomenologice ale realității construite, ale construirii realității. 

Privirea lui este aeriană și pentru că este de sus, dar și, am sugerat deja lexical acest lucru, pentru că „aerisește” și „aerează” discret, pneumatic chiar, lucrurile, văzând prin ele, jucându-se cu spațiul, cu scările și cu nivelurile, dar și cu ritmurile (accelerare/încetinire: ca pregătirea unei aterizări), imaginând planete neîncăpătoare și mici, înguste, îngustate de fapt de ambiții reductiv-distrugătoare de putere, oricum ocupate, dominate de un singur (tip de) om.

Reducție fenomenologică nu numai a construitului propriu-zis, ci și a arhitecturii și a privirii arhitecturale „de sus”, decăzute ca panoramare satelitară de supraveghere, și poate mai ales a arhitecturii ca liant social: societatea ca arhitectură. Și arhitectura cu dubla ei lege: trebuie să aibă, să formuleze un plan, să „deseneze” realitatea, dar trebuie și să țină seama de accident și de contingent. Arhitectura ca arhitectură socială, în primul rând, ca organizator (în spațiu) al întâlnirilor sau neîntâlnirilor, al coagulării comunului sau a segregării și excluderilor „naturalizate” spațial.

Arhitectura în sens de creare de „legături”, cum se spune în capitolul XXI, al apariției Vulpii, nu de distrugere a legăturilor. Arhitectura e socială, și e estetică doar imanent social: pentru unii și pentru alții  

*

De-construcție la propriu, dar blândă, copilărească, ludică, mentală, fără distrugere și fără violență, non-polemică („timpul folosit pentru respingeri – réfutations, refutationes – în filosofie este timp pierdut”, spunea Bergson). Antoine de Saint-Exupéry nu pierde vremea criticând și polemizând, respingând. Antoine de Saint-Exupéry sare peste antiteză: asta e arta, arta e non-dialectică, construiește direct, „sărind” distrugerea, peste distrugere). El „face pustiu”, pustiește non-distructiv, fenomenologic: ca să poată înflori, din nou, sensul, floarea, omul, învățate de animal. Deșertul lui Antoine de Saint-Exupéry este un deșert înflorit (așa cum a înflorit recent la propriu deșertul Atacama din Chile) și, mai ales, un plan de lucru, o epură, o operație mentală, o tabula rasa civilizațională, pur experimentală însă, un test pragmatic într-un moment și într-o epocă a pustiirii – care a revenit (monoteismele în perpetuu război fiind nu numai „religii ale Cărții”, ci și religii ale deșertului: Deșertul și Cartea, structură revizitată de Antoine de Saint-Exupéry).

Deșertul și Cartea, Omul-Copil, Prinț, dar obligatoriu Mic. Prinț, dar Mic, Prinț, Principe, dar doar Copil. Și extra-terestru.

*

Asemenea Cinicului, sau poate mai bine spus, via Peter Sloterdijk, asemenea kynicului, pentru a-l contra-pune, tocmai, devastatorului cinism contemporan, asemenea Cinicului Diogene, și Micul Prinț caută oameni în plină zi, în plină lumină, dar lumea e devenit, „umanic” și umanist vorbind, un deșert „al oamenilor”.

Și atunci se desfășoară fundamentala lecție profund actuală a locuirii ca joc de domesticire (deși traducerea lui apprivoiser prin „a domestici” sau „a îmblânzi” pune, aici, probleme fiind mult antropo-centrate). Antoine de Saint-Exupéry reduce fenomenologic realitatea la Planetă și vorbește nu de a poseda, nu de a domestici Pământul, marea lecție a înțeleptului animal sălbatic fiind aceea a răsturnării acestei relații fundamentale, arhitectonice, constructive, cu Planeta, cu locul de-populat de oameni, pustiit și deșertificat de nebunia activităților și a industriilor lor. 

Lecția Vulpii, a Animalului, care nu poate fi însă înțeleasă decât de Copil, care prin urmare o ia cu el, pleacă cu ea pe steaua lui: nu noi trebuie să posedăm și să domesticim, să îmblânzim construindu-ne lumea ca domus, ci se cuvine, se cade, este mai bine să ne lăsăm noi însușiți și domesticiți, îmblânziți de loc, de Planetă, de extra-umanul intra-terestru, așa cum până în Evul Mediu dreptul, feudal deci, încă mai prevedea. Oamenii sunt „ai locului”, nu locul, al oamenilor. S-ar putea o mai virulentă, deși „transcendentă”, critică a proprietății ca împroprietărire abuzivă? Nu. Dar, din nou, marea, absoluta artă a lui Antoine de Saint-Exupéry este de a ne insinua discret aceste lucruri, de a ne lua, perfect pedagogic, cu binișorul, fără vorbe prea multe și mai fără interdicții verbale, fără ceartă, fără dojană și fără „puneri la colț” sau pe „coji de nuci”, ca în proasta și ineficienta, falsa pedagogie.

Meta-lecția: animalele ne învață cum să locuim Planeta, adică să ne iubim floarea, vegetalul eminamente solar, lăsându-ne domesticiți și de-bestializați (cum același Sloterdijk spune) pentru a ne lega și a depinde amoros, pentru a ne lega și a fi legați și a construi, astfel, o lume, dacă nu de prieteni sau a prietenilor, măcar cu prieteni. Marea Lecție, la fel ca Marea Tradiție, este aici transmisă „extra-terestru”, de la Animal la Copil referitor la Vegetal, infra-constructiv. Iar Copilul pleacă cu ea și până una, alta, nu se mai întoarce, nu poate s-o facă, condițiile receptării mesajului nu sunt întrunite: Marea Lecție nu pare a fi pentru noi, noi nu părem, încă, pregătiți pentru a doua venire, pentru re-venirea Micului Prinț. Care, repet, a aflat Marea Lecție aici, pe Pămîntul oamenilor, dar a plecat, s-a evaporat cu ea, căci această Lecție nu pare a fi pentru noi, noi nu părem pregătiți să o înțelegem și să-i dăm curs atîta timp cît încă nu vrem, ni se pare înjositor, umilitor să vorbim cu fiarele, care nu sînt pentru noi decît niște personae fabulistice, nu subiecți de drept, co-locuitori ai Planetei.

Adevărată etică ecologică (etica e ecologie: a ține seama de toți, de fiecare ca Altul: „tout autre est Tout-Autre, spunea, memorabil, Derrida: „tot altul este Total-Altul”, adică, levinesian, Divinul), adevărată etică ecologică, așadar: nu post-uman(ist)ă, ci post-antropică – postantropocentrică, postantropocenică.

*

Am încercat deci să îi scriu, să-i răspund lui Antoine de Saint-Exupéry, să-i spun dacă Micul Prinț a revenit. Poate a revenit, dar atunci este cu adevărat un (post)Mesia ascuns, necunoscut, invizibil. Micul Prinț este aici, în noi, noi suntem, dar pentru a ne regăsi ar trebui să devenim, un pic, metodic și metodologic, extra-tereștri, adică să ne dez-obișnuim de ce am ajuns să fim înstrăinându-ne, dez-orbitându-ne mental de propria lume, ex-orbitantă, ex-orbitată.

POST SCRIPTUM 1 (Hazard)

Hazardul (dacă hazard e) face ca în atât de plăcuta librărie Actes Sud (aflată la parterul sediului importantei edituri franceze cu același nume) din Arles, pe masa de „noutăți”, alături de Micul Prinț ediția (perpetuă) 2024, în aceeași celebră colecție de buzunar, „Folio”, a editurii Gallimard, librarii să fi așezat o carte cu titlul Croire aux fauves („A crede în fiare”, „A crede fiarelor”), multiplu premiată, scrisă de antropoloaga Nastassja Martin (și povestind cum aproape a fost ea mâncată, în Kamceatka, de un urs, aceasta fiind însă nu o moarte, ci o naștere, o înrudire, o „întrepătrundere” cu ursul – o lectură pasionantă), dar și un titlu precum Philosophie féline. Les chats et le sens de l’existence, al filosofului John Gray, planetar cunoscut ca autor al bestseller-ului Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus (despre care până acum am râs, dar pe care acum îmi propun s-o citesc, stilul autorului, cel puțin în cartea despre pisici – aceste ființe natural, direct înțelepte, fără chinurile, nefericirile și speranțele deșarte ale filosofiei – e mult ironic-relativist decât pare). 

POST SCRIPTUM 2 (Triunghiul de aur)

Ce s-ar face, ce ar face filosofia – fenomenologia, în primul rând – fără literatură și mai ales fără poezie, care să o inspire, la care să tragă cu ochiul privind-o cu jind, și pe care s-o invidieze, dându-i, în toate sensurile cuvântului, ocol, înconjur? Nu tocmai regăsirea inocenței „contactului” cu realitatea, a acesului nemijlocit, genuin, ingenuu, „natural”, la realitate, pe urmele copiilor și ale animalelor, este ceea ce își propune, dintotdeauna (mai mult sau mai puțin [auto]mărturisit), filosofia, în frunte (în ordine istorică inversă: cel mai aproape de noi), cu fenomenologia? 

Or, dacă filosofia trage dintotdeauna cu ochiul și cu sufletul la inocența animalelor și a copiilor (tocmai de aceea, poate, din dorința de a masca și de a refula acest jind, ea „maltratându-le” – excluzându-le, minorându-le, subordonându-le, ignorându-le – bărbătește, viril, superior, suveran), literatura o poate face nu „tehnic”, ocolit, „suplementar”, precum filosofia, ci naiv, instinctiv, direct, neocolit, „spontan”, alăturîndu-li-se într-un triunghi de aur: literatură, animale, copii. Naivitatea literaturii o ajută să ajungă mai ușor, ca din joacă, la „mintea” copiilor și a animalelor, să regăsească dinăuntru inocența lor. (Auto)interzisă, forclusă, rămasă și oprită ea însăși pe margine, într-o falsă poziție de judecător, filosofia „modelizează” „științific” acest triunghi de aur, putându-ne, tocmai, ajuta să înțelegem „la rece” această spontaneitate: calea regală a naivității literaturii către (infra) inocența copilăriei intra-/extra-umane (copii & animale) a forțatei, pretinsei, atât de neotenicei „maturități” (și „modernități”: modernitatea ca supra-maturitate) umane (nu numai bărbatul matur, ci Omul ca Adult Modern al evoluției) 

Exemplu suprem: Micul Prinț. Cea mai înalt naivă regăsire (non-regresivă, fără nicio regresie infantilizantă: copilul nu este pueril, doar Adultul poate fi infantil) literară (deci infra- sau latent filosofică) a inocenței.

Adică revenire înainte de – sau ieșire din – separații esențialmente tardive precum cele dintre filosofie și literatură sau, și mai profund, mai copilărește-animalic, desen și scris: „Desenează-mi o oaie…”, ne scrie scriitorul. 

Regăsire a liniei, a căii, a potecii infinit șerpuitoare (vezi finalul, înălțarea la stele, re-cosmicizarea „Pământului oamenilor”), dar (tocmai de aceea) sigure. Prin deșertul care, salvator, indefinit o șterge, o resoarbe.  

POST SCRIPTUM 3 (Politica zilei)

Micul Prinț, Alice…, Robinson Crusoe (etc.): falsă literatură „pentru copii și tineret”, anti-Fantasy „Young Adult”, subversivă și periculoasă, tocmai de aceea minorată categorial, literatură anti-infantilizare pentru regăsirea copilului din falșii adulți. Fenomenologie de sine, pentru regăsirea libertății imaginației ne-pre-desenate.   

„Șarpe boa care mistuie un elefant” sau „pălărie”? Desen ambiguu, plurisemnificant, omografic, de mână: nu știi niciodată ce va ieși, unde vei ajunge, unde te poartă linia, unde te duce (târăște) cărarea. Desenezi: pășești cu mâna, cât vezi cu ochii.  

POST SCRIPTA 4, 5, 6 (Călătorie spre miezul Pământului) (Înaintez invers. Dau înapoi.)

Retro-grad (dar nu reacționar): toată literatura, literatura ca atare e „literatură pentru copii”, dar ea pre-liminar/în același timp trebuie să pre-acteze și „reanimarea”, regăsirea copilului, a căii, a liniei desenate, ambigue, șovăielnice, șerpuitoare, către copil – către copilul din noi, miezul Pământului. „A doua venire” a Micului Prinț, din finalul cărții, este un test ironic din partea autorului: a avut efect scrierea lui asupra noastră? La capătul cărții, a re-ieșit Micul Prinț la iveală, a revenit copilul din noi? Operația a reușit?

Chiar: operația „Micul Prinț” a reușit? Să scriem dacă da. Să scriem până când da.

Scrisul: șarpele prin pustiu, „operatorul ontologic” al „înalțării” la „cerul înstelat” din noi. 

Pentru că nu există nicio pasăre, nicio vietate, tocmai, aeriană, zburătoare, în Micul Prinț. Operatorul ontologic este o jivină a Pământului și chiar a sub-pământului, „târâtoare”: Șarpele. Iar el îl ajută pe Micul Prinț să ajungă înapoi la stele, în stele, pe steaua lui, dar, deși vertical, zborul său – căruia nu întâmplător nu i se precizează sensul – nu este în sus, ci în jos, intra-cata-bazic: Pământul își „ascunde”, vital, steaua, steaua Micului Prinț e nu „centrul”, ci miezul Pământului. Într-acolo, spre înăuntru și în adânc, fierbinte și strălucitor, are loc zborul de întoarcere, și într-acolo trebuie să mergem să-l facem să se reîntoarcă pe Micul Prinț.

Etic-imanent, nu metafizic-transcendent apofatic, Pământul e steaua, Soarele. Acolo, în noi, dincolo de/în noi, a plecat și numai de acolo se poate întoarce, cu noi cu tot care va fi trebuit să coborâm, să „săpăm”, să croim, prin noi, prin carnea noastră, drumul până la el, Micul Prinț.

Scriu nu ca să anunț că se va fi întors, ci tocmai ca să-l pornim să-l găsim. Scris șerpesc, șerpuitor. Micul Prinț: ante-literatură.

We have nothing to say to Saint-Exupéry, nothing to write to him, nothing to reply to him! We are forced into silence. We content ourselves with being quiet.

Antoine de Saint-Exupéry's The Little Prince is the greatest little book of our human world (an allusion to Terre des Hommes). The most translated and the best sold – but I would rather say: they most bought, consumed, frequented, demanded, sought after, felt necessary. "Beyond fashion and time, the Olympus" (Ion Barbu). But let's be clear: the most translated and best-selling, the second most visited, most used and, it seems, most useful book after the Bible – but in what sense after the Bible: only in terms of circulation and chronology? Or also, how shall I say, in filigree? We shall see in a moment. 

It was written in exile, across the ocean, in America, where Antoine de Saint-Exupéry spent two years (1941-1943). It was a book that had been requested and commissioned by the publishers (Reynal & Hitchcock), who printed two editions simultaneously, in English and French, but the book had the peculiarity of being "trilingual" from the get-go: full of drawings and dominated by the theme of the drawing. It was only in 1945, after the author's death, that the book was published in France by Gallimard, but it was incomplete due to technical reasons: it had fewer drawings. It was only in 1999 that the current standard, unabridged edition was published. We can already say "What a story!" The story of the story. And we haven't told it all yet.

The order from the publisher had been for a Christmas story, Dickens-like. But the book exceeded expectations and exceeded its design. And from that point of view, The Little Prince, the book, constitutes a miracle: how to turn, from a well-liked and interesting writer, into – not only, and perhaps not exactly what we call – a "great writer", but into a writer who is – I have no other words, absolutely (not totally, God forbid!) – downright alien.

*

Three notes (so far): war, occupation, exile, aviation (aerial vision), drawing – and childhood. A small initial bundle of features that constitute its topicality, but on several levels: an immediate, obvious, historical-event topicality, and a more subtle, more "transparent", more "airy" topicality. 

Let's start with the end, with what is closest, so to speak, to us. The end of the book: not only the Little Prince must be brought back, but also his author, his type of writer, of intellectual, of creator. Not only the Little Prince but also Antoine de Saint-Exupéry have become a rarity today. 

I therefore begin by suggesting that we start with the end, with the ending, alas, the open ending, which obliges us and which is an imperative request.

So we must respond, we must write to the author, like he asks us to do, like he begs us to do in the conclusion: "write to me soon to tell me he's back..." "Soon", tragic ambiguity: should we write soon, or should he come back soon? We can write soon, as long as have what to write about, what to witness, what to testify about: it is, christic but perfectly secularized, a "second coming", because such is the matrix, the scheme of our Christian mind. But is the Little Prince a Messiah? Yes and no. With a twist. As Giorgio Agamben recounted Gershom Scholem talking about a Hasidim in a letter to Walter Benjamin, upon the Second Coming, or after the Apocalypse, things will not change obviously and radically, but only slightly and subtly. They will be different, but in a fine and subtle manner. 

And so with the first and only, for the time being, coming of the Little Prince: we feel that something has changed, but we don't quite know what.

This would be the first hypothesis: the Little Prince has not returned, at least for the time being, since his first arrival (or bringing) to Earth, to this "Terre des hommes" (the previous book, from 1939, by Saint-Exupéry, which inspired the American publishers to commission The Little Prince). 

*


Second hypothesis: what if the Little Prince has nevertheless arrived, and, still according to the messianic scheme or scenario, we do not recognize him, and therefore we cannot testify to his arrival, either ?

What if the essential change of worlds, subtle and discreet, is in fact, in the first place, precisely this imperceptible coming, or precisely the non-return of the Little Prince?

Let us consider that, discreetly, the Little Prince alludes directly (the allusion is as discreet as it is direct) to the King of the World of which the likes of René Guénon spoke, or what he called the Great Tradition, The Tradition. 

*


The Little Prince – I'm haste to say, though perhaps I should wait, postpone, take my time: but the intemperate, albeit gentle, "airy", gracious, constitutes and makes, here, in this book and with this book, the law –, the Little Prince, therefore, is not a messenger, an envoy, a given, patented, pre-known saviour, he does not already know, he seeks, he wants to find out, he has questions and problems and above all he has an effective, literally extra-terrestrial point of view and perspective (children, like animals, are extra-terrestrials), he is a Messiah who does not come, transcendent, with the solution and the answer, he is the Teaching Disciple: he first "informs himself", he initiates himself into reality, he traverses several worlds, intensively-typological, of our human world, and (we shall see) he reduces them phenomenologically to the dominants (or immanent wills of domination, hence of transcendence) that animate them. 

So he first learns, asks, searches, allows himself to be informed and initiated by the mundane reality of the Earth of men (in Wind, Sand and Stars), and only then becomes a Teacher – and disappears with the lesson learned, found, inversely, here, because, as he did – and this is the Lesson – to find you must first want (to learn) and humbly search and ask.

And the lesson that transforms him – metanoia – from a disciple into a Teacher (but a teacher, an apophatic Messiah, who teaches his lessons by asking and leaving, disappearing, in the heat and the heart of the question) comes from an animal, the Fox. The whole book, from the drawing of the Sheep, through the teaching Fox, to the Snake-ontological-operator – passes through and depends on Animals. It passes through humans and is guided by animals. The perspective of the Little Prince, the book and the character, is doubly extra-neized, de-orbitalized, reciprocized, symmetrized: extra-terrestrial and extra-human, an-anthropic.

But here too we must consider a radical but finely, intangibly radical change in the art of literature, of literary drawing (great literature is drawn, written as a drawing and sketch of the world: a general rough draft, was saying Novalis, the romantic; great literature comes before the hand breaks up with the eye, and both are broken into letters and drawings): The Little Prince is not a fable, an allegory, in the sense that the animals and plants in its contents, "on it," I feel like saying, if we consider the book itself to be a planet, the animals and plants, therefore, that generate and animate it, are not allegorical, fable figurations. Nor even like Nietzsche's intense, symbolically oversaturated recourse to animals, we recall, in Thus Spake Zarathustra. The great art of Antoine de Saint-Exupéry's literary drawings also lies in this "transparency", this "watercolourization", this "airing" and "airing out" of the literary text, which does not cease to be intense, but ceases to be oppressive, burdensome, outright more, terrifying, like so many canonical masterpieces. Hence the enormous success. It's a thaumaturgy, let's call it a Zen, non-intrusive one. High, non-interdictive pedagogy. 

Antoine de Saint-Exupéry's animals are – we have already mentioned the formula – phenomenological reductions: non-violent, non-destructive, reduction to the essence – a naïve one.  

*

*

It is precisely in this +/- balance that I believe we must place ourselves.

Antoine de Saint-Exupéry secularizes and thus over-universalizes, or truly universalizes the scheme, meanwhile "parochialized" and negativized by the messianic-monotheistic history. But he does it in a gentle, natural, non-polemical manner – and perhaps this is precisely the key to Antoine de Saint-Exupéry's literally, formally transcendent, little obvious art: an a-modern transformation, a non-violent secularization. Because The Little Prince, the book by this title, contains some enormous, decisive transformations, some great gestures and displacements of great courage in the very "schematics" of Western-modern thought (modernity as rupture and flight, attempted escape, is a Western process and product). It is a matter of a few non-revolutionary "revolutions", through which the toxicity of modernity in relation to tradition, and to the traditionalist tyranny of tradition, are cancelled, how shall I put it, simply with grace. Pure literary art.

And, lest I forget, purely literary speaking, at the same time extremely modern, but natural, naturalized modern: in terms of devices, for example, mise en abyme, story within a story, direct transitions between fiction and reality, etc. All literary-philosophical modernity is summarized, concentrated, but in a very natural, de-artificialized manner in this book. This includes the absurd and the grotesque, the main "negative categories" of modernity.

*

Pure literary art which is, precisely due to its purity, I repeat, an art of drawing. Ceci n'est pas un pipe (we should be aware that, in standard French slang, "une pipe" also means... fellatio), said, wrote, in a painting, in a drawing, the great Belgian surrealist René Magritte (and later, essentially, Michel Foucault would comment on it). "Ceci n'est pas un chapeau", "This is not a hat", Antoine de Saint-Exupéry replies, inversely, symmetrically, by drawing in a text, instead of writing in a drawing, placing his entire book squarely under the sign of the problematic drawing, of the unsuccessful, imperfect copy – but in what sense imperfect? In the sense that it does not destroy or diminish, it does not impoverish reality, but instead multiplies it and enhances it playfully. Implicit polemic.

In the sense of playing with the forms of the visible, through what – making here a reference to another famous book "for children" (phenomenological reduction, "transparentization", "airing" of the adult down to the child: great art), Lewis Carroll's Alice in Wonderland and Through the Looking Glass, essentially commented on by Gilles Deleuze in The Logic of Meaning (the "superficial" folds and creases of the signifier create meaning, from the stoic "sophists", to the "madmen" surrealists) – we might call, not homonyms or homophones, but homographs: the things seen and represented take on several simultaneous meanings, which do not cancel each other out, but instead add to each other. Antoine de Saint-Exupéry adds the play of images to the play on words – a metaphor in the act not only of a great modernity, in the most avant-garde, even Dadaist (but again, fine, assumed, consummate, non-violent, a-revolutionary) sense, but of a great postmodernity, which is directed at us in the present day, and it is precisely in this sense that we can speak of a "Little Digital Prince".

It is a matter of freedom, but also of the responsibility of playing with images and signs, of the ethics of the virtual world, which must responsibly and viably enrich reality, rather than destroy it in order to take its place ("creative destruction"). There would be a great deal to be said on this point, but once again, the great subtlety of Antoine de Saint-Exupéry's literary-drawing art must be emphasized. Messianically, we feel that in this book, although things are the same, something fundamental has changed, but we don't know what, where or how.

*

An art which, in fact, targets us, once again, in the full throes of the current neuralgia through its meta-lesson, that is to say, through the lesson about the lesson, through pedagogy about pedagogy.

Children are the essence and the future, which is precisely why our responsibility towards them is immense, and the structure within which Antoine de Saint-Exupéry moves is the famous, ancient, Platonist (epoch-makingly revised by Jacques Derrida in "Plato's Pharmacy") pharmakon: the medicine which, in excess, can become poison; medicine as poison, dialectically, but also poison as (part of) medication. Literary art and great art, therefore, as thaumaturgy and pedagogy: medicine - poison - measure.

The measure being precisely the "childlike" "nature drawing". The measure is the outline, the limes, that is to say, the drawing of things, their tracing. But who still draws today? But who still writes by hand today? We have allowed ourselves – voluntary servitude – to be amputated and disarmed. The loss of hands is a loss of eyes, an amputation. Or, as Deleuze prophetically put it a long time ago, the reduction of the manual to (pun intended) "digital", to the fingers. A more topical pedagogical-pharmakonical and pharmaceutical theme can be found: the digital as drug/harm, as solution or, alas, "final solution" for humanity. 

The game is what's at stake. The great current normalization: lest we play creatively, but only reproductively, and lest mimesis, "miming", produce ambiguity and indecision, undecidability, plurality of meaning, as in the liminal drawing of The Little Prince.


*

What is, after all, about architecture, in The Little Prince, a book in which no building appears, but in which we only find, at most, discreetly, towards the end, a small ruin of a wall, in the desert? 

The aviator Antoine de Saint-Exupéry, seemingly hors-sol, off-ground, like contemporary neoliberal financial capitalism, recovers and relaunches the humanism of the architectural gaze from above, which overhangs in order to see better, not to survey, not like a cartography satellite, as it happens, decadent for the divine gaze, from above, today, but precisely in order to know, from afar, from above, better, more closely, the reality of the world, in order to operate what we have already called phenomenological reductions of the constructed reality, of the construction of reality.

His gaze is aerial also because it is from above, but also, I have already suggested this lexically, because he discreetly, pneumatically even, "airs" and "aerates" things, seeing through them, playing with space, with stairs and levels, but also with rhythms (acceleration/slowing down: like preparing for a landing), imagining planets that are crowded and small, narrow, narrowed in fact by reductive-destructive ambitions of power, occupied anyway, dominated by one (type of) man.

Phenomenological reduction not only of the building itself, but also of architecture and of the architectural view "from above", fallen as a satellite surveillance panorama, and perhaps especially of architecture as a social binder: society as architecture. And architecture with its double law: it has to have, to formulate a plan, to "draw" reality, but it also has to take into account accident and contingengies. Architecture as social architecture, first and foremost, as an organizer (in space) of encounters or non-encounters, of the coagulation of the common or of segregation and exclusion "naturalized" spatially.

Architecture in the sense of the creation of "connections", as in chapter XXI, of the appearance of the Fox, not of the destruction of connections. Architecture is social, and it is aesthetic only immanently social: for some and for others... (nota: aici se oprea fraza in originalul in romana, fara punct)

*

Literally de-construction, but a gentle, childlike, playful, mental, non-destructive and non-violent, non-polemic one ("the time used for refutations - réfutations, refutationes - in philosophy is time wasted", said Bergson). Antoine de Saint-Exupéry does not waste time criticizing and polemicizing, refuting. Antoine de Saint-Exupéry skips the antithesis: this is art, art is non-dialectical, it builds directly, "skipping" destruction, over destruction. He "makes desolate", he desolates non-destructively, phenomenologically: so that the meaning, the flower, the man, taught by the animal, can blossom again. The desert of Antoine de Saint-Exupéry is a desert in bloom (as the Atacama desert in Chile has recently literally bloomed) and, above all, a work plan, a purge, a mental operation, a civilizational tabula rasa, purely experimental, a pragmatic test in a time and age of desolation – which has returned (monotheisms in perpetual war are not only "religions of the Book" but also religions of the desert: the Desert and the Book, a structure revisited by Antoine de Saint-Exupéry).

The Desert and the Book, the Man-Child, the Prince, but necessarily Little. A Prince, but Small, a Prince, but only a Child. And extra-terrestrial.


*

Like the Cynic, or perhaps better said, via Peter Sloterdijk, like the kynic, to counter-pose him, precisely, to the devastating contemporary cynicism, like the Cynic Diogenes, the Little Prince is also looking for people in broad daylight, but the world has become, "humanically" and humanistically speaking, a desert "of people".

And then unfolds the fundamental and profoundly topical lesson of dwelling as a game of domestication (although the translation of apprivoiser as "to domesticate" or "to tame" poses problems here, as it is very much anthropo-centered). Antoine de Saint-Exupéry phenomenologically reduces reality to the Planet and speaks not of possessing, not of domesticating the Earth, the great lesson of the wise wild animal being that of overturning this fundamental, architectonic, constructive relationship with the Planet, with the place de-populated by humans, desolate and desertified by the madness of their activities and their industries. 

The lesson of the Fox, of the Animal, which can only be understood by the Child, who therefore takes it with him, to his star: we must not possess and domesticate, tame by building the world as our domus, but it is right, it is fitting, it is better to let ourselves be owned and domesticated, tamed by the place, by the Planet, by the extra-human intra-terrestrial, as the law, feudal law, provided until the Middle Ages. Humans are "of the place", instead of the place being that of humans. Might a more virulent, albeit "transcendent", critique of property as abusive acquisition be possible? No. But then again, the great, absolute art of Antoine de Saint-Exupéry is to suggest these things discreetly, to take us, perfectly pedagogically, in his good-natured manner, without too much talk and without verbal prohibitions, without quarrel, without scolding, without "putting us in time-out" or putting a dunce cap on our heads, as in bad and ineffective, false pedagogy.

The meta-lesson: animals teach us how to inhabit the Planet, that is, to love our flora, the eminently solar vegetal life, leaving us domesticated and de-beestialized (as Sloterdijk himself says) in order to bond and depend amorously, to bond and be bonded and thus build a world, if not of friends or belonging to friends, at least with friends. The Great Lesson, like the Great Tradition, is here transmitted "extra-terrestrially", from Animal to Child in reference to the Vegetal, infra-constructively. And the Child leaves with it and, for the time being, he does not come back, he cannot do it, the conditions for receiving the message are not met: the Great Lesson does not seem to be for us, we do not seem to be ready yet for the second coming, for the return of the Little Prince. Who, I repeat, learned the Great Lesson here, on the Earth of men, but left, vanished with it, because this Lesson does not seem to be for us, we do not seem ready to understand it and to follow it up as long as we are still unwilling, as long as it seems to us demeaning, humiliating to talk to beasts, which are for us nothing more than fable personae, not subjects of law, co-habitants of the Planet.

True ecological ethics (ethics is ecology: to take into account everyone, everyone as Other: "tout autre est Tout-Autre", as Derrida memorably said: "everyone is Total-Other", that is, in Levinas' view, the Divine), true ecological ethics, therefore: not post-human(istical), but post-anthropic – postanthropocentric, postanthropocenic.

*

So I tried to write to Antoine de Saint-Exupéry, to reply to him, to tell him whether the Little Prince had returned. Perhaps he has returned, but then he is truly a hidden, unknown, invisible (post)Messiah. The Little Prince is here, in us, he is us, but in order to find ourselves again, we would have to become, a little, methodically and methodologically, extra-terrestrial, that is to say, to un-accustom oruselves or we have become by alienating ourselves, by mentally dis-orbiting ourselves from our own world, ex-orbitant, ex-orbited.


POST SCRIPTUM 1 (CHANCE)

Chance (if chance it is) means that in the very pleasant Actes Sud bookstore (located on the ground floor of the headquarters of the important French publishing house of the same name) in Arles, on the "novelties" table, next to The Little Prince (perpetual) edition 2024, in the same famous pocket collection, "Folio", of the Gallimard publishing house, the booksellers have placed a book called Croire aux fauves ("Believing in beasts", "Believing beasts") by the multi-award-winning anthropologist Nastassja Martin (recounting how she was almost eaten by a bear in Kamchatka, but this was not a death but a birth, a kinship, an "intertwining" with the bear – a fascinating read), and a title like Philosophie féline. Les chats et le sens de l'existence, by the philosopher John Gray, planetary known as the author of the bestseller Men are from Mars, Women are from Venus (which I have laughed at so far, but which I now intend to read, since the author's style, at least in the book about cats – these naturally, directly wise beings, without the torments, miseries and vain hopes of philosophy – is more ironic-relativist than it seems). 


POST SCRIPTUM 2 (The Sublime Triangle)

What would philosophy – phenomenology, first and foremost – do without literature, and especially without poetry, to inspire it, to peek at it with a look of wonder, and to envy it, making around it, in every sense of the word, a detour, a circumnavigation? Is it not precisely the rediscovery of the innocence of "contact" with reality, of direct, genuine, ingenuous, "natural" access to reality, following in the footsteps of children and animals, that philosophy has always (more or less [self]confessedly) been aiming to achieve, in the first place (in reverse historical order: closest to us), with phenomenology?

Now, if philosophy has always peeked at the innocence of animals and children (perhaps for this very reason, out of a desire to mask and repress this yearning, it "mistreats" them – excluding them, minimizing them, subordinating them, ignoring them – manly, virilely,  superiorly, sovereignly), literature can do it not "technically", in a circumvented manner, "supplementary", like philosophy, but naively, instinctively, directly, uncollected, "spontaneously", joining them in a divine triangle: literature, animals, children. The naivety of literature helps it to reach more easily, as if through play, into the "minds" of children and animals, to rediscover their innocence from within. (Self-)forbidden, (self-)imprisoned, stuck on the sidelines in a false position of judgment, philosophy "scientifically" "modelizes" this divine triangle, and can help us understand this spontaneity "coldly": the royal road of the naivety of literature's naivety towards the (infra)innocence of the intra-/extra-human  childhood (children & animals) of the forced, alleged, so neotenic human "maturity" (and "modernity": modernity as supra-maturity) (not only the mature man, but Man as the Modern Adult of evolution).

Supreme example: The Little Prince. The most highly naive (non-regressive, without any infantilizing regression: the child is not childish, only the Adult can be childish) literary (therefore infra- or latently philosophical) recovery of innocence.

That is, return before – or exit from – essentially belated separations such as those between philosophy and literature or, even more profoundly, more childishly-animal, between drawing and writing: "Draw me a sheep...", the writer tells us. 

The rediscovery of the line, of the path, of the infinitely winding trail (see the end, the ascension to the stars, the re-cosmicization of the "Earth of men" in Wind, Sand and Stars), but (for this very reason) secure. Through the desert that, like a rescuer, indefinitely erases it, reabsorbs it.    


POST SCRIPTUM 3 (Politics of the day)

The Little Prince, Alice..., Robinson Crusoe (etc.): false literature "for children and youth", anti-Fantasy "Young Adult", subversive and dangerous, that's why categorically minoritized, anti-infantilizing literature for the re-finding of the child in the false adults. Phenomenology of the self, for the rediscovery of the freedom of the un-pre-designed imagination.   

"Boa digesting an elephant" or "hat"? An ambiguous, plurisemnificative, omographic, hand-made drawing: you never know what will come out, where you will end up, where the line takes you, where the path leads (drags) you. You draw: you walk by hand as far as the eye can see.


POST SCRIPTA 4, 5, 6 (Journey to the Core of the Earth) (I go forward in reverse. I go backwards.)

Retro-grade (but not reactionary): all literature, literature as such is "children's literature", but it pre-liminary/at the same time it must also pre-act the "reanimation", the re-discovery of the child, of the path, the drawn, ambiguous, faltering, meandering line, towards the child – towards the child in us, the core of the Earth. The "Second Coming" of the Little Prince, at the end of the book, is an ironic test on the author's part: has his writing had any effect on us? At the end of the book, has the Little Prince re-emerged, has the child within us returned? Did the operation succeed?

Really: did the Little Prince operation succeed? Let's write if yes. Let us write until it is a "yes".

Writing: the snake in the desert, the "ontological operator" of the "ascension" to the "starry heavens" within us. 

For there is no bird, no life, precisely, aerial, flying, in The Little Prince. The ontological operator is a 'crawling', earthly and even sub-earthly, 'crawling' beast: the Serpent. And he helps the Little Prince reach back to the stars, go towards the stars, to his star, but, although vertical, his flight – which, not by chance, is not given a precise direction – is not upwards, but downwards, intra-cata-basic: the Earth vitally 'hides' its star, the Little Prince's star is not the 'centre', but the core of the Earth. It is there, inward and deep, hot and shining, that the return flight takes place, and there we must go to make the Little Prince return.

Ethically-immanent, not metaphysically-transcendentally apophatic, the Earth is the star, the Sun. There, in us, beyond us/within us, it has gone and only from there can it return, together with us, who will have had to descend, to 'dig', to carve, through us, through our flesh, the road to him, the Little Prince.

I write not to announce that he had come back, but precisely to set out to find him. Written in a serpentine, meandering way. 

The Little Prince: ante-literature.

Micul Prinț

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

PAGINI

Contact

+ (4031) 104 11 78

Address

Casa Radu Rosetti, Strada Mihail Moxa 5, București, Romania

Social

© Copyright 2024 Fundația Arhitext Design