Radu Mihalache
O compoziție muzicală este ca un trandafir, ca acela al Micului Prinț: are nevoie de timp și de dragoste pentru a încolți, a prinde rădăcini, a crește și a înflori. În funcție de genul abordat și de complexitatea lucrării, procesul creator poate căpăta diverse forme. Dacă vorbim despre cantautori, spre exemplu, traseul piesei, din mintea muzicianului și până la public, este unul destul de scurt și direct. Dar și rezultatul este unul mai mic – o panseluță, să zicem. Poate să fie o panseluță absolut superbă, nu facem acum vreo judecată de valoare. Cu cât genul muzical este unul mai sofisticat, cu atât procesul devine din ce în ce mai complex. Lucrarea este schițată de compozitor, apoi orchestrată, partiturile sunt editate și mai apoi studiate de orchestră și dirijor și aduse în fața unui public destul de pretențios. Dacă ar fi să vorbim despre lucrări menite să fie înregistrate, precum o coloană sonoră de film, această activitate implică și mai mulți oameni și resurse: ingineri de sunet, de mixaj, de masterizare, studio de înregistrări etc. Și… acest trandafir absolut spectaculos începe să fie din ce în ce mai costisitor.
De aceea, în ultimele decenii, cel puțin pentru zona muzicii de film, televiziune și jocuri video, au început să apară diverse scurtături menite să adjusteze lungimea acestui drum al creației și, totodată, să potolească pofta nesățioasă a bugetelor aflate în permanentă creștere. Bibliotecile cu sunete de instrumente muzicale (sample libraries) au reprezentat o astfel de scurtătură: în loc să angajezi o orchestră să îți cânte compoziția, o angajezi să îți înregistreze, pas cu pas, fiecare sunet posibil, fiecare articulație, fiecare nuanță, pentru ca mai apoi tu să le recompui într-un mediu virtual, pe calculator, și să le ai la dispoziție pentru oricare alt proiect care s-ar ivi după. Așa a făcut, spre exemplu, Hans Zimmer, care, neavând studii muzicale “clasice”, nu se simțea foarte confortabil să compună direct “cu creionul pe hârtie”, ci și-a dorit să aibă parte de un feedback auditiv imediat, să apese o clapă și să poată auzi toată orchestra.
După acest prim moment, în care doar creatorii care-și permiteau să angajeze o orchestră și să închirieze un studio pentru câteva zile și-au creat biblioteci de instrumente muzicale, câțiva antreprenori au intrat pe fir și au transformat practica într-o afacere. Astfel au apărut biblioteci pe care oricine le putea cumpăra și putea obține instant acel sound hollywoodian. Câteva exemple notabile de companii care produc astfel de sample libraries sunt: East West Quantum Leap; Spitfire Audio; Cinesamples, Native Instruments etc.
Dacă în primă instanță aceste produse erau folosite doar ca un fel de cârje pentru a ajuta compozitorii mai puțin familiarizați cu sonoritatea unei orchestre să compună pentru un astfel de ansamblu, cu timpul, calitatea lor a crescut atât de mult, încât astăzi marea majoritate a filmelor, serialelor și a jocurilor video pe care le consumăm au coloane sonore făcute preponderent “in the box” – pe calculator.
Și de ce funcționează? De ce nu se revoltă publicul? Pentru că… e foarte greu să deosebești un simulacru orchestral digital de o înregistrare adevărată. It’s good enough!
Și iată cum traseul trandafirului nostru muzical a devenit mai scurt: a încolțit și a și înflorit direct, fără să mai aibă nevoie de rădăcini sau tulpină. Chiar și așa, creatorii care se află în spatele acestor lucrări sunt muzicieni, înțeleg arta, își pun sufletul pe tavă și oferă tot ce au mai bun publicului. Am putea spune că apare și un fenomen destul de interesant: de-a lungul mileniilor, de când a apărut arta sunetelor, aceasta a avut în permanență nevoie de un translator. Pictorul realizează un tablou de care te poți bucura ca atare, n-ai neapărată nevoie de cineva lângă tine care să ți-l explice. Știu că afirmația pe care tocmai am făcut-o este una discutabilă, dar, cel puțin pentru moment, haideți să o lăsăm așa. Compozitorul, însă, își lăsa gândurile pe hârtie, sub forma notelor muzicale, iar interpretul avea datoria de a le da viață, de a face muzica să existe. Pe cât de fascinant este acest fenomen, asta a însemnat că niciodată nu am avut acces la creații muzicale așa cum au fost ele concepute de autor, în ziua în care le-a așternut pe hârtie. Chiar dacă aveam de-a face cu un compozitor interpret, tot nu era același lucru – omul de azi, nu e omul de acum 2 săptămâni, sau acum 2 ani. Cu aceste compoziții realizate integral “in the box” avem, într-un fel, acces la viziunea originală a muzicianului. Atunci când compui în fața calculatorului, fiind conștient că respectiva lucrare va exista aproape exclusiv în forma pe care o produci acum, ai grijă să controlezi cu acribie fiecare parametru posibil.
Probabil că vă închipuiți că trandafirul Micului nostru Prinț nu poate să fie mai mic și mai artificial de atât. Și totuși… Există o mulțime de producători muzicali care nu pot lega două note între ele. Ce să vorbim despre armonie, polifonie sau orchestrație, ei nu îți pot identifica unde este do pe claviatură. Și totuși produc piese muzicale. Cum? Tot cu ajutorul unor unelte digitale. Există companii care vând “MIDI chord packs” – pachete de acorduri în format MIDI. Este ca și cum ți-ai dori să fii romancier și, în loc să citești mult și să îți exersezi meșteșugul scrisului, ai putea să cumperi “fraze de-a gata”, numai bune pentru noua ta aventură literară. E ca și cum ai spune că orice carte nu este altceva decât un remix al DEX-ului.
Șiiii… avem un trandafir care a încolțit doar pe sfert și are doar două petale, lipite cu bandă adezivă, care mai și seamănă izbitor cu petalele trandafirilor din curtea vecinului. Și, din nou, pare că am ajuns la un minim absolut pe care l-ar putea îndura Micul nostru Prinț. Probabil că așa și este, doar că trandafirul nu s-a oprit aici, el poate să fie 100% artificial. Așa am ajuns, aproape pe nesimțite, în anul 2024, unde cuvântul cheie care pare să fie în mintea tuturor navigatorilor pe internet este A.I. (artificial intelligence/inteligența artificială). Nu este vorba despre vreun revival al peliculei lui Steven Spielberg, ci despre noul “the next big thing” pe care companiile tech par să-l fi luat în brațe cu toată inima și ni-l prezintă nouă, utilizatorilor, ca pe Chivotul Legii. Rămâne încă de văzut dacă el va fi la fel de revoluționar cum a fost smartphone-ul, sau va pica direct în nas așa cum a făcut-o V.R.-ul, chiar în repetate rânduri, el fiind “the next big thing” de vreo trei decenii încoace.
Probabil că vă întrebați: ce legătură are A.I.-ul cu muzica? Ce ar fi dacă v-aș spune că fragmentul plasat la începutul acestui articol este unul realizat în mai puțin de un minut, doar din câteva prompturi, de inteligența artificială a celora de la Udio? Da, nu este nicidecum vreun lied schubertian, interpretat de o soprană importantă, ci rezultatul unui butonat în fața calculatorului, fără vreo țintă anume. Astfel arată anul acesta trandafirul Micului Prinț: este foarte spectaculos, pare veridic, dar este în totalitate artificial, nu are nicio atingere umană, nicio trăire veridică, nu are dragoste. Și nu este singur, are vaste grădini pline de trandafiri la fel de golași la fel ca el. Deci, nu prea mai este floarea protagonistului nostru…
Dar cum este posibil să se nască o lucrare atât de credibilă din… nimic? Tocmai aici este cea mai importantă parte a conversației – lucrarea nu s-a născut din nimic, ci din aproape tot. Actuala revoluție A.I. este condusă de L.L.M.-uri (large language models/modele lingvistice mari), tehnologie care se bazează pe asimilarea unor cantități imense de date, date în care reușește să distingă șabloane, în baza cărora poate crea ceva similar. După ce a văzut milioane de poze cu un câine, poate și ea să producă o nouă imagine cu un câine. Probabil că cea mai cunoscută aplicație care are la bază un L.L.M. este ChatGPT, cu care poți dialoga aproape uman până într-un punct și care îți poate oferi răspunsuri mult mai nuanțate (și cu mai multe greșeli) decât ai putea obține printr-o simplă căutare pe net. Aș fi fost tentat să zic pe Google, dar compania Alphabet tocmai ce a anunțat că și bătrânul motor de căutare va căpăta curând o infuzie de A.I.
Așadar, fragmentul muzical despre care discutam puțin mai devreme este rezultatul a milioane de ore de muzică clasică disponibile acum pe internet, ore asimilate de L.L.M.-ul celor de la Udio. O problemă pe care o putem vedea foarte ușor este aceea a drepturilor de autor. Cine are drepturi pentru această creație? Eu, cel care am scris cele câteva prompturi? Udio, că a creat această aplicație? Sau toți compozitorii și interpreții pe înregistrările cărora s-a antrenat această inteligență artificială? Aceasta este disputa momentului, care se va soluționa cel mai probabil prin formarea unui cadru legislativ nou, care să ia în calcul aceste noi tehnologii.
Cei de la Udio, dar și alte companii cu produse similare, au fost deja dați în judecată de marile case de discuri (Warner Music, Universal Music, Sony Music etc.) pentru că au folosit piese din catalogul lor pentru antrenarea inteligenței artificiale, fără a plăti drepturi de autor. Și ne-am putea gândi “Cum au grijă ei de artiști!…”, doar că aceste case de discuri își apără lucrările, nu din vreun scop nobil, ci pentru că vor ei înșiși să își folosească vastele biblioteci muzicale pentru a crea material muzical nou, cu care să inunde apoi platformele de streaming, astfel încât și acel procent infim pe care îl ofereau cântăreților și compozitorilor să nu mai ajungă la aceștia.
Există vreo speranță pentru Micul nostru Prinț, muzicianul? Poate… Uniuni ale compozitorilor din mai multe părți ale lumii au început să acționeze în instanță pe cei care și-au antrenat A.I.-ul pe lucrări ale membrilor lor fără să îi remunereze și fac presiuni puternice asupra guvernelor să updateze legea drepturilor de autor. Inteligența artificială probabil că va rămâne cu noi și va trebui să învățăm să coexistăm cu ea, de aceea trebuie găsite soluții care să permită artiștilor să nu fie îngropați cu totul. Trebuie găsită o soluție în ceea ce privește împărțirea sumelor obținute din urma pieselor realizate cu A.I., creditarea autorilor care au servit drept inspirație etc. Probabil cel mai indicat ar fi să se procedeze la fel cum se face în cazul pieselor care conțin sample-uri (eșantioane) din alte piese – creatorii originali sunt și ei trecuți drept coautori și primesc și un procent din încasări.
Există suficiente voci care ridică o altă întrebare pertinentă: cât mai au loc să crească L.L.M.-urile? Se estimează că pentru noua versiune de ChatGPT (5), aplicația ar avea nevoie să devoreze de vreo cinci ori mai multă informație decât a fost necesară pentru versiunea curentă. Dacă acest trend de creștere continuă, foarte curând se va atinge tavanul și fără o nouă revoluție, cea curentă și-a cam atins potențialul maxim. Putem ajunge într-o situație ridicolă în care A.I.-ul se va antrena pe lucrări produse tot de A.I., iar dacă rezultatele obținute până acum vi s-au părut ilare sau grotești, să te ții de acum încolo.
Și sub toată această nebunie digitală, artiștii vor continua să creeze, să concerteze, să picteze, să facă filme și să își aducă lumile construite în minte, în lumea reală.
A musical composition is like a rose, like the one from The Little Prince: it needs time and love to sprout, take root, grow, and bloom. Depending on the genre and the complexity of the work, the creative process can take different forms. If we talk about singer-songwriters, for example, the path of the song from the musician's mind to the public is quite short and direct. But the result is smaller - a pansy, let's say. It could be an absolutely beautiful pansy, we're not making a value judgment now. The more sophisticated the musical genre, the more complex the process becomes. The work is sketched by the composer, then orchestrated, the scores are edited and then studied by the orchestra and conductor and brought before a rather pretentious audience. If we talk about works intended to be recorded, such as a film soundtrack, this activity involves even more people and resources: sound engineers, mixing engineers, mastering engineers, recording studios, etc. And... this absolutely spectacular rose begins to be more and more expensive.
Therefore, in recent decades, at least for the area of film, television, and video game music, various shortcuts have begun to appear to adjust the length of this creative path and, at the same time, to satiate the insatiable hunger of ever-growing budgets. Sample libraries have represented one such shortcut: instead of hiring an orchestra to play your composition, you hire it to record, step by step, every possible sound, every articulation, every nuance, so that later you can recompose them in a virtual environment, on the computer, and have them available for any other project that might arise afterward. This is what Hans Zimmer did, for example, who, not having "classical" musical studies, did not feel very comfortable composing directly "with pencil on paper," but wanted to have immediate auditory feedback, to press a key and hear the whole orchestra.
After this first moment, in which only creators who could afford to hire an orchestra and rent a studio for a few days created their own instrument libraries, some entrepreneurs came into the picture and turned the practice into a business. Thus, libraries appeared that anyone could buy and instantly obtain that Hollywood sound. Some notable examples of companies that produce such sample libraries are: East West Quantum Leap, Spitfire Audio, Cinesamples, Native Instruments, etc.
At first, these products were used only as a kind of crutch to help composers less familiar with the sound of an orchestra compose for such an ensemble, but over time, their quality increased so much that today the vast majority of films, series, and video games we consume have soundtracks made predominantly "in the box" - on the computer.
And why does it work? Why doesn't the audience revolt? Because... it is very hard to distinguish a digital orchestral simulation from a real recording. It's good enough!
And so, our musical rose's path has become shorter: it sprouted and bloomed directly, without needing roots or a stem. Even so, the creators behind these works are musicians, they understand art, they put their souls on the line and offer the best they have to the public. We could say that an interesting phenomenon also appears: over the millennia since the art of sounds appeared, it has always needed a translator. The painter creates a painting that you can enjoy as it is, you don't necessarily need someone next to you to explain it. I know the statement I just made is debatable, but at least for the moment, let's leave it at that. The composer, however, left his thoughts on paper, in the form of musical notes, and the performer had the duty to bring them to life, to make the music exist. As fascinating as this phenomenon is, it has meant that we have never had access to musical creations as they were conceived by the author, on the day they were written down. Even if we were dealing with a composer-performer, it was still not the same - the person of today is not the person of 2 weeks ago, or 2 years ago. With these compositions made entirely "in the box," we somehow have access to the musician's original vision. When you compose in front of the computer, being aware that the respective work will exist almost exclusively in the form you produce now, you make sure to control with precision every possible parameter.
You might think that our Little Prince's rose could not be smaller and more artificial than this. And yet... There are many music producers who cannot connect two notes. What to say about harmony, polyphony, or orchestration, they cannot even identify where C is on the keyboard. And yet they produce musical pieces. How? Still with the help of digital tools. There are companies that sell "MIDI chord packs" - packs of chords in MIDI format. It's like wanting to be a novelist and, instead of reading a lot and practicing your writing craft, you could buy "ready-made phrases," perfect for your new literary adventure. It's like saying that any book is nothing more than a remix of the dictionary.
And... we have a rose that sprouted only halfway and has only two petals, stuck together with adhesive tape, which also looks strikingly like the petals of roses in the neighbor's yard. And, again, it seems that we have reached an absolute minimum that our Little Prince could endure. Probably so, except that the rose did not stop here; it can be 100% artificial. This is how we have come, almost imperceptibly, to the year 2024, where the keyword that seems to be on everyone's mind on the internet is A.I. (artificial intelligence). It's not about a revival of Steven Spielberg's film, but about the new "the next big thing" that tech companies seem to have embraced with all their hearts and are presenting to us, the users, as the Ark of the Covenant. It remains to be seen whether it will be as revolutionary as the smartphone, or whether it will crash and burn like V.R., repeatedly being "the next big thing" for about three decades now.
You might be wondering: what does A.I. have to do with music? What if I told you that the fragment placed at the beginning of this article was created in less than a minute, just from a few prompts, by the artificial intelligence of Udio? Yes, it's not exactly a Schubertian lied, performed by a major soprano, but the result of some random button presses in front of the computer. This is how our Little Prince's rose looks this year: it is very spectacular, seems realistic, but is entirely artificial, has no human touch, no real emotion, no love. And it is not alone, it has vast gardens full of roses just as barren as it is. So, it's no longer our protagonist's flower...
But how is it possible for such a credible work to be born from... nothing? This is the most important part of the conversation - the work was not born from nothing, but from almost everything. The current A.I. revolution is driven by L.L.M.s (large language models), technology that relies on assimilating huge amounts of data, data in which it manages to distinguish patterns, based on which it can create something similar. After seeing millions of pictures of a dog, it can also produce a new image of a dog. Probably the best-known application based on an L.L.M. is ChatGPT, with which you can have almost human-like conversations up to a point and which can provide much more nuanced answers (and with more mistakes) than you could get through a simple internet search. I was tempted to say on Google, but Alphabet has just announced that the old search engine will soon receive an A.I. infusion as well.
Therefore, the musical fragment we discussed earlier is the result of millions of hours of classical music now available on the internet, hours assimilated by Udio's L.L.M. One problem we can easily see is that of copyright. Who owns the rights to this creation? Me, the one who wrote the few prompts? Udio, because they created this application? Or all the composers and performers on whose recordings this artificial intelligence was trained? This is the dispute of the moment, which will most likely be resolved by forming a new legislative framework that takes into account these new technologies.
Udio, as well as other companies with similar products, have already been sued by major record labels (Warner Music, Universal Music, Sony Music, etc.) for using tracks from their catalog to train the artificial intelligence without paying royalties. And we might think, "How they take care of the artists!...," but these record labels are defending their works not out of some noble goal, but because they themselves want to use their vast music libraries to create new musical material, which they can then flood streaming platforms with, so that the tiny percentage they used to offer to singers and composers no longer reaches them.
Is There Any Hope for Our Little Prince, the Musician? Perhaps... Composer unions from various parts of the world have begun taking legal action against those who have trained their A.I. on their members' works without compensating them and are strongly pressuring governments to update copyright laws. Artificial intelligence will likely remain with us, and we will need to learn to coexist with it; therefore, solutions must be found to ensure that artists are not entirely buried. A solution must be found regarding the division of sums obtained from pieces created with A.I., crediting the authors who served as inspiration, etc. Probably the best approach would be to proceed as is done in the case of pieces containing samples from other works - the original creators are also credited as co-authors and receive a percentage of the revenues.
There are enough voices raising another pertinent question: how much room is there for L.L.M.s to grow? It is estimated that for the new version of ChatGPT (5), the application would need to devour about five times more information than was necessary for the current version. If this growth trend continues, the ceiling will soon be reached, and without a new revolution, the current one has pretty much reached its maximum potential. We could end up in a ridiculous situation where A.I. will train on works produced by A.I., and if the results obtained so far seemed hilarious or grotesque to you, hold on for what comes next.
And under all this digital madness, artists will continue to create, perform, paint, make films, and bring their worlds constructed in their minds into the real world.
Susținut de / supported by
Proiect susținut de Ordinul Arhitecților din Romania din Timbrul de Arhitectură.
This project is supported by the Romanian Orders of Architects, from the Architectural Stamp Duty.
ANTERIOR
URMăTOR
© Copyright 2025 Fundația Arhitext Design
