OK, bine… gravi să fie

Dar între timp, cel puțin pentru încă puțin timp, toată viața pe care o cunoaștem trăiește pe această planetă și a evoluat și s-a adaptat la gradientul gravitațional local în moduri uluitor de imaginative.

Diferența dintre cele mai joase și cele mai înalte locuri de pe Pământ, unde există viață, nu este chiar atât de mare în raport cu dimensiunea planetei.

Așadar, de la ~10.9 km sub nivelul mării până la 408 km deasupra — peste 419 km în total (cu ajutorul tehnologiei). Dacă luăm în calcul doar supraviețuirea neasistată în așezări permanente, intervalul este aproximativ -400 m până la +5.1 km.

Dar puteți considera locuitul într-un cubicul mic, timp de peste un an, drept „așezare permanentă”? Chiar dacă nu, tot e impresionant. În septembrie 2024, cel mai lung sejur continuu la bordul ISS a fost realizat de astronautul NASA Frank Rubio — 371 de zile în spațiu. Și poate chiar mai impresionant, cel mai lung zbor spațial individual înregistrat a fost al cosmonautului rus Valeri Polyakov: 437 zile, 17 ore și 38 minute la bordul stației Mir (ianuarie 1994 – martie 1995). Waaaw. Imaginați-vă cum e să privești înapoi spre Pământ, de la o asemenea distanță, pentru atât de mult timp.

Tehnic, o „așezare permanentă” înseamnă un loc cu locuire continuă între generații — orașe, sate, comunități unde oamenii trăiesc, muncesc și își cresc familiile. După această definiție, o stație spațială sau o bază de cercetare antarctică nu sunt permanente, deoarece echipajele se rotesc.

Dar — dacă schimbi perspectiva — ISS este un fel de așezare permanentă: locuită continuu din noiembrie 2000, de peste 20 de ani. Ce se schimbă nu e stația, ci locuitorii. Rubio și Polyakov sunt recorduri de anduranță personală într-un model de comunitate permanentă, dar rotativă.

Și partea umană e uluitoare:

• Să petreci peste un an într-un tub metalic de dimensiunea unei case mici, orbitând cu 7.7 km/s.
• Să vezi 16 răsărituri și apusuri în fiecare zi.
• Să observi fenomene rare precum Sprites, Blue Jets, Elves, Airglow, Noctilucent Clouds, erupții vulcanice, aurore, furtuni văzute din orbită, lansări și reintrări de rachete.
• Să știi că tot Pământul, cu toți cei dragi, e mereu cu 400 km mai jos.

Acea combinație de izolare și uimire e greu de descris. Eu aș numi asta „locuire la altitudine mare”.

Biologic vorbind... ești mult mai aproape de un vierme de mare adâncime sau de un microb plutind în atmosferă decât ai crede. Cea mai adâncă groapă oceanică e la doar 11 km sub picioarele tale, iar marginea spațiului e la doar 100 km deasupra capului — distanțe minuscule comparativ cu circumferința Pământului de 40000 km. Toată viața, inclusiv tu, supraviețuiește într-un film incredibil de subțire: doar câțiva kilometri în sus și în jos, agățată de pielea exterioară a unei planete de 12700 km lățime. În această fâșie fragilă, viața a reușit să pătrundă în aproape fiecare colț — de la presiuni zdrobitoare în adâncuri până la aer rarefiat pe munți. Ieși din ea și ești în spațiu: tăcut, fără aer, letal. Suntem creaturi ale acestei benzi înguste, modelați complet de ea — nu deasupra ei. Și, desigur, acesta este doar ceea ce știm până acum. Universul ne poate surprinde încă, iar noi suntem dornici să ne lărgim această perspectivă.

Și totuși, chiar și pe o planetă primitoare ca Pământul... supraviețuirea la aceste niveluri „ușor” diferite de energie potențială necesită adaptări considerabile. Deși viața există într-o peliculă micro-subțire, ea e departe de a fi uniformă. În interiorul ei, viața se confruntă cu o varietate uluitoare de condiții: presiuni zdrobitoare în șanțurile oceanice, aproape lipsă de greutate pe vârfuri montane, deșerturi arzătoare, peșteri anoxice, permafrost înghețat. Un om ar muri dacă s-ar deplasa doar câțiva kilometri în direcția greșită — și totuși bacterii, ciuperci, viermi, păsări și pești au evoluat pentru a stăpâni fiecare milimetru din această bandă. Evoluția a lucrat ca un sculptor cu microscopul, ca un ceasornicar la scară Planck, cioplind adaptări incredibil de fine pentru fiecare fisură de presiune, lumină, chimie și temperatură.

Și totuși, Pământul e blând. Comparativ cu restul universului, contrastele sale sunt modeste, haosul său e temperat. Pe Venus, o simplă plimbare pe verticală înseamnă trecerea de la presiuni topitoare și ploi acide la o liniște aproape pământeană. Pe lunile lui Jupiter ai îngheța bocnă, ai fi iradiat sau zdrobit — adesea toate trei odată. Pe Mercur, oscilațiile de temperatură ajung la 600°C între zi și noapte. Chiar și Luna experimentează variații extreme de temperatură, deoarece nu are o atmosferă semnificativă care să distribuie căldura. O zi lunară completă (de la un răsărit la următorul în același punct) durează aproximativ 29,5 zile terestre — ziua: ~14,75 zile de lumină solară, noaptea: ~14,75 zile de întuneric. Intervalul tipic de temperatură este: zi (lumină): până la ~127°C vs. noapte (întuneric): până la ~−173°C, adică o diferență de aproximativ 300°C între zi și noapte. Și mai sunt factori care influențează temperatura: latitudinea – regiunile ecuatoriale au cele mai mari variații (~300°C), iar cele polare pot avea oscilații mai mici din cauza unghiului redus al luminii sau a iluminării constante în apropierea craterelor. compoziția suprafeței – regolitul lunar se încălzește și se răcește lent din cauza conductivității termice scăzute, astfel că rocile pot fi mai fierbinți decât praful înconjurător ziua și pot păstra căldura puțin mai mult noaptea. umbrele craterelor – craterele permanent umbrite din apropierea polilor pot fi extrem de reci, atingând sub −240°C, făcându-le unele dintre cele mai reci locuri din sistemul solar. Auci! Așadar, Pământul poate părea sălbatic pentru noi, dar este un leagăn confortabil căptușit în termeni cosmici: suficient de violent pentru a stimula evoluția, suficient de blând pentru a o permite. Viața prosperă între aceste contraste ascuțite de pe pielea Pământului — pentru că, spre deosebire de aproape orice alt loc cunoscut, aceste contraste nu sunt imediat fatale.

Și în această zonă verticală îngustă a vieții... chiar și oamenii — fragili din punct de vedere evolutiv — au reușit să se stabilească și să supraviețuiască pe un interval de  altitudini impresionantă. De la sate de coastă aproape de nivelul mării până la orașe cocoțate la peste 5000 de metri, specia noastră și-a întins prezența pe unele dintre cele mai abrupte pante locuibile pe care le permite Pământul. Și continuăm să urcăm pe scară. E amuzant, într-un fel, cum ne străduim să urcăm atât de sus pe scară, încât începem să coborâm. Și apoi o facem din nou, și din nou, și...

Cum ar fi La Rinconada, Peru — cea mai înaltă așezare umană permanentă din lume, situată la peste 5100 metri deasupra nivelului mării. Nivelul de oxigen acolo este abia jumătate din cel de la nivelul mării, și totuși oamenii trăiesc, muncesc și își cresc familiile în acele condiții rarefiate. În contrast, în Maldive, unele comunități trăiesc la doar unu sau doi metri deasupra oceanului — periculos de aproape de linia unde cerul și marea se contopesc. Tibetanii, andinii și etiopienii au evoluat cu răspunsuri fiziologice distincte la viața la altitudine mare: capacități pulmonare mai mari, transport mai eficient al oxigenului sau adaptări genetice unice care îi ajută să prospere acolo unde alții ar leșina.

Ce e extraordinar... este că, deși această întindere verticală a vieții umane reprezintă abia o fracțiune de procent din raza Pământului, ea cuprinde provocări fiziologice uriașe. Doar câțiva kilometri în sus sau în jos pot modifica radical respirația, hrănirea, mersul, somnul — chiar și modul în care sângele se comportă. Și totuși, am construit locuințe, culturi și mituri peste tot în această fâșie.

Gândiți-vă la care sunt diferențele între oamenii care trăiesc la niveluri diferite. În unele privințe, viețile lor sunt foarte asemănătoare: toți încearcă să trăiască, dorm, muncesc, mănâncă, se duc la toaletă, interacționează, se străduiesc să se reproducă, mor — și unii încearcă să privească dincolo de bula lor gravitațională (îmi vine în minte serialul „Silo” — e destul de interesantă în ceea ce privește stratificarea și scările). Dar lucrurile pe care le cunosc, lucrurile pe care le văd, instrumentele lor de imaginație — toate sunt radical diferite; credințele lor, ambițiile, pasiunile, lucrurile din care își extrag plăcerea, zeii lor — toate acestea sunt fiare creaturi dintr-un univers diferit. Contextul altitudinal/gravitațional modelează percepția, imaginația și chiar realitatea.

***

Cei motivați vertical

***

Aici, în România, dintr-un motiv sau altul, ne considerăm o cultură profund montană, cu munți uimitor de frumoși, grandioși și majestuoși. Dar, hai să fim serioși... reveniți cu picioarele pe pământ, prieteni!

Altitudinea influențează profund viața pe Pământ: temperatura, disponibilitatea oxigenului, presiunea atmosferică, expunerea la radiații UV și ecosistemele. Radiația UV crește cu ~10–12% la fiecare 1000 m. Temperatura scade cu ~6.5°C la fiecare 1000 m. La ~5500 m, disponibilitatea oxigenului este cam 50% față de nivelul mării — o diferență ridicol de mare pentru corpul uman.

Cum o fi să crești într-o țară care e aproape 100% muntoasă? Desigur, țara în sine nu contează neapărat — ci locul în care te-ai născut, ai fost format și ai trăit este cel care contează. Gândește-te câți oameni de pe Pământ sunt sau au fost „oameni ai muntelui”, sau, cum am putea îndrăzneț spune, „motivați vertical”.

În 2025, populația globală se apropie poate de 8.25 miliarde, iar estimările spun că între 900 milioane și 1.2 miliarde de oameni trăiesc în sau lângă regiuni montane. Unele dintre aceste zone sunt puternic urbanizate, în timp ce altele abia sunt atinse de prezența umană.

Din suprafața totală a planetei Pământ, suprafața terestră este de aproximativ 150 milioane km² (din nou, este foarte ușor de reținut: e același număr ca distanța de la Pământ la Soare – 150 milioane km – și aproximativ cât suprafața planetei Marte), și, aprox. 30 milioane km² sunt acoperite de munți.

Ha, ha, ha, Platoul Tibetan este doar >10x România, iar Anzii >30x România. Imaginați-vă, să urci pe un munte, și pentru o suprafață de 30 ori mai mare decât suprafața României, muntele nu se termină. Absolut fascinant – și înfricoșător! Suprafața Europei (fără Turcia și Rusia) are cam 4 milioane km², iar Anzii sunt aproape de două ori mai mari de atât – ăăă...!!!. Practic, Anzii sunt un lanț muntos de dimensiunea Australiei. Fir-aș!

Și toate acestea în timp ce Carpații Meridionali din România au o lățime maximă de sub 100 km de la baza dealurilor pe o parte la baza dealurilor pe partea opusă (de exemplu, de la Pitești la Victoria), și sub 50 km dacă măsurăm de la o altitudine doar puțin mai mare. Biodiversitatea aici e mai mică, altitudinile mai joase, adaptările mai puține și mai puțin extreme – literalmente totul e în miniatură: râurile, munții, lacurile, animalele, țările, orașele, cultura – și totuși, suntem mândri și credem că ale noastre sunt cele mai faine. Și asta e bine/rău? Dar divaghez!

Așadar, dragă cititorule — unde te-ai născut? La ce altitudine? Pe ce treaptă a scării? Cât de aproape ai fost de un munte? Când ai urcat ultima dată pe unul? Cât de sus ai ajuns? Cât de înalt, cât de vast era muntele tău? Fiecare are un munte. Fiecare are scările lui. Și suntem toți modelați pentru ele.

Pământul însuși e ca un arici ghemuit, cu scări pe post de țepi, plin de mici paraziți târâtori – noi. Și noi, paraziți neliniștiți ce suntem, ne petrecem viața cățărându-ne pe acești țepi, mereu încercând să scăpăm de atracția gravitațională a ariciului.

Biologia noastră e destul de bine adaptată pentru cățărare – dar nu perfect. Nu suntem cățărători naturali ca maimuțele sau caprele de munte, cu toate acestea evoluția ne-a oferit câteva instrumente utile. Comparativ cu majoritatea animalelor de uscat, avem un avantaj surprinzător în cea ce privește escaladarea lucrurilor. De luat în considerare:

• Degete opozabile – grip precis care ne-a permis să ne agățăm de margini, frânghii, crengi.
• Articulații flexibile la umeri – rotație și extensie largă, ideal pentru tracțiuni.
• Mușchi puternici ai trunchiului superior – cel puțin la unii dintre noi.
• Membre lungi – mâini și picioare ce oferă pârghie și întindere.
• Sistem vestibular (urechea internă) – echilibru și coordonare pentru stabilitate pe suprafețe verticale.
• Mecanisme de blocare a tendoanelor în degete – nu e exclusiv uman, dar se poate antrena pentru andurață.

Dar evoluția ne-a și păcălit în anumite privințe:

• Unghii plate în loc de gheare – bune pentru tastat, slabe pentru aderență.
• Fără picioare prehensile – nu putem apuca cu degetele mari de la picioare.
• Forță limitată în brațe la majoritatea oamenilor – puțini pot atârna pe brațe pentru mult timp (enervant nu?).
• Greutate corporală mare vs. Forța membrelor – suntem mai grei și mai puțin puternici decât cățărătorii agili.
• Fără coadă – alte specii o folosesc pentru echilibru sau priză, noi ne bazăm doar pe puterea core-ului.

Deci da, ne putem cățăra — dar cu un amestec de genialitate și awkwardness. Personal, aș putea enumera destule „upgrade-uri” care ar face partea verticală din viața mea mult mai distractivă.

Alpinistii profesioniști dezvoltă o forță extraordinară a tendoanelor degetelor, rezistență izometrică și raporturi ridicate între grip și greutate. Alpinisti de elită — precum Alex Honnold, Adam Ondra, Toby Roberts, Sorato Anraku, Jakob Schubert, Janja Garnbret, Brooke Raboutou, Jessica Pilz, pentru a numi doar câțiva — împing capacitățile umane de escaladă în zone care rivalizează chiar și cu cățărători specializați din lumea naturală — dar numai prin neobosite, antrenamente intense.

Recordul mondial masculin pentru dead-hang-ul cel mai lung este deținut de Kenta Adachi din Japonia, care a atârnat un timp incredibil de 80 de minute și 41 de secunde, pe 18 noiembrie 2022, în Shunan, Yamaguchi. Între timp, eu mă chinui să rezist un singur minut. Și asta e doar o disciplină — forța de prindere în sine are mai multe arene competitive, de la zdrobire și ciupire până la susținere și menținere, fiecare cu propriile recorduri mondiale. Sportivii continuă să depășească limitele forței umane, realizând performanțe cândva considerate imposibile. Sărmanelor mele mâini! Chiar și la o mică parte din puterea lor, să le strângi mâna ar fi ca și cum ai strânge mâna unui mascul adult de gorilă – foarte emoționant, în mai multe sensuri 😊.

Și apoi vine partea sălbatică și poetică a cățărării umane. Léo Urban, cu stilul său „Parkour Primal”, îmbină atletismul cu natura, inspirând oamenii să exploreze mișcarea dincolo de granițele convenționale și să se reconecteze cu lumea din jur. https://www.youtube.com/watch?v=wMafa6ZGCkU 

Oamenii sunt destul de bine adaptați pentru cățărare datorită trăsăturilor moștenite de la strămoși arboricoli, dar nu suntem, prin definiție, cățărători specializați. În schimb, învățăm să ne cățărăm și putem deveni excelenți la asta. Și, având abilitatea de a transmite un anumit grad de specializare generațiilor viitoare, urmașii cățărătorilor hard-core sunt niște „bestii” 😂. Totuși, din păcate, în prezent, majoritatea dintre noi nu se mai cațără deloc. Cel mult, urcăm scările clădirilor necesare, și am evita chiar și acelea dacă s-ar putea.

Ok, toate acestea sunt interesante, dar viața la altitudine mare rămâne una dintre cele mai extreme forme de adaptare umană. Iată câteva fapte impresionante și fascinante despre oamenii care trăiesc la altitudini mari:

Super-puteri genetice. Tibetanii au o mutație în gena EPAS1, moștenită de la denisovani (o specie umană dispărută). Aceasta le permite să trăiască peste 4000 m cu niveluri normale de globule roșii, evitând sângele vâscos care cauzează boala cronică de altitudine la alții.

Locuitorii înalți ai Anzilor (Peru, Bolivia) produc mai multe globule roșii pentru a transporta oxigen. Tibetanii, în schimb, îmbunătățesc utilizarea oxigenului și ritmul respirator. Aceeași provocare, strategii evolutive diferite!

În populațiile de altitudine mare, bebelușii se nasc cu greutate mai mare decât cei ai locuitorilor de câmpie care se mută acolo. Aceste populații au evoluat adaptări placentare care livrează oxigen mai eficient fătului.

Persoanele neaclimatizate suferă adesea de pierderi de memorie, oboseală sau judecată afectată la altitudini mari (chiar în jur de 2500 m). Însă localnicii își mențin funcțiile cognitive normale, probabil datorită adaptărilor vasculare și metabolice pe termen lung ale creierului.

Locuitorii de munte domină adesea probele de lungă distanță — etiopienii și kenyenii din regiunile înalte sunt legendari pentru abilitățile lor de alergare. Trăitul la altitudine mare și antrenatul la altitudine joasă (sau invers) este o strategie comună printre sportivii de elită. Interesant, formele de viață foarte adaptate la medii de viață tridimensionale adesea excelează și în cele bidimensionale.

Oamenii din Himalaya și Anzi cultivă cereale precum orzul, quinoa și cartofii la altitudini de peste 4000 de metri. Aceste plante sunt genetic adaptate la oxigen scăzut, expunere UV și frig.

Multe popoare montane asociază altitudinea cu proximitatea spirituală față de zei sau strămoși. Exemple: Mănăstiri tibetane cocoțate la peste 4000 m. Situri rituale incașe pe vârfuri de munte, folosite pentru sacrificii de copii (precum celebra mumie „Fecioara de Gheață” găsită la 5200 m).

Chiar și cu antrenament, alpiniștii de elită au nevoie de tuburi cu oxigen peste ~8000 m, dar șerpașii urcă adesea Everestul fără oxigen suplimentar. Volumul pulmonar, densitatea capilară și eficiența difuziei oxigenului ale acestora sunt neegalate.

***

Rămas-bunuri (a)temporare

***

Dacă te întrebi care e legătura dintre toate acestea și Arhitectură — păi, habar n-am. Cui îi pasă? 🙂 A fost suficient de distractiv și fără să o implicăm explicit. Și până la urmă… nu e totul arhitectură? Nu e toată arhitectura prin natura ei “scăroasă”? Nu e toată arhitectura legată-de-gravitație, în toate sensurile cuvântului? Vă las pe voi să vă creați propriile conexiuni și orbite joviale. Cât despre mine, sunt la capătul acestei scări, și deja prea multe altele au încolțit din ea — ca o plantă care încolțește ramuri noi pentru o insectă, fiecare o scară ce se complexifică perpetuu, de pe care poate va fi nevoie, la un moment dat, să sari pentru a supraviețui.

Staaai. Tocmai am aflat că, dacă nu suntem atenți, numărul în rapidă creștere de sateliți pe care îi trimitem pe orbită — de la ~3000 în 2020, la ~12500 în 2023, până la ~100000 în următoarele câteva decenii — ar putea deveni foarte-foarte problematic. Nu doar din motivele deja bine-cunoscute, cum ar fi îngreunarea cercetării științifice sau crearea unui nor de deșeuri orbitale care ne-ar putea sechestra pe toți pe Pământ. Nu – ci pentru că se pare că toți acei sateliți, și re-intrările lor din orbită la sfârșitul vieții, ar putea afecta semnificativ stratul de ozon. Hmmm… asta ar ustura. Fără strat de ozon? Sigur nu e OK. 😊 Putem numi asta fără probleme… „o problemă modernă”.

Deeeci… asta înseamnă că ridicarea prea multor scări ar putea fi, de fapt, și ea problematică? Imaginează-ți: după doar câteva generații de ridicare frenetică a scărilor — unele scări încă manevrate activ, multe altele lăsate să stea singure – în cele din urmă, coronamentul de scări devine atât de dens încât cățărătorii nu mai pot găsi un drum care să-l străbată. Mă întreb...

Nah, dă-o-n colo… doar construiește, construiește, construiește. Construiește toate scările pe care le poți construi. Chiar și atunci când niciun vârf nu se întrezărește, construiește-le proactiv. Adună trepte. Devino un colecționar de scări. Cu cât scările tale sunt mai numeroase și mai specializate, cu atât vei putea urca mai sus, te vei întinde și vei descoperi mai mult. Ține mereu o scară ridicată, balansând-o orbește în vidul aparent; ca o creatură care simte după ceva solid de care să se agațe. Și când, dintr-o dată, se prinde, când rămâne în picioare singură — începe să urci. Fiecare treaptă contează, poate chiar mai mult decât vârful. Explorarea e o recompensă în sine. Bogăția unei culturi depinde de cât de mult îndrăznește să simtă, să urce, să se întindă.

Nah, fuck it... construiește, construiește, construiește. Construiește toate scările pe care le poți construi. Chiar și atunci când nu se întrezărește niciun vârf, construiește-le proactiv. Adună trepte. Devino un colecționar de scări. Cu cât sunt mai multe și mai specializate scările tale, cu atât te vei putea urca mai sus, întinde și descoperi. Ține o scară mereu ridicată, bălăngănind-o orbește în vidul aparent; precum o creatură pipăind după ceva solid de care să se agațe. Și când, dintr-o dată, se prinde, când rămâne în picioare de la sine — începe să urci. Fiecare treaptă contează, poate chiar mai mult decât vârful. Explorarea e o recompensă în sine. Bogăția unei culturi depinde de cât de mult îndrăznește să simtă, să urce, să se întindă.

Între timp, desigur, continuă să alergi nebunește, sus-jos pe scări, crescând ca un copac în jurul obstacolelor, în timp, incorporând obstacolele în tine, oarecum așa cum arată Giuseppe Penone în lucrarea lui „Continuerà a crescere tranne che in quel punto” („It will continue to grow except at that point”) 😊. Poate, crește în jurul și în lungul scării. Poate, încorporează scara în structura ta. Poate, devino scara. Poate, tetrapodele au fost dintotdeauna scări – scări cu o singură treaptă. Cine știe.

Poate, de acum înainte, lângă cruce, va trebui să-ți porți și scara 🙂. Sau poate un hibrid „cruce-scară”, pentru a rămâne în tema re-întrebuințării.

Vă las cu frumoasele reprezentații ale lui Yoann Bourgeois — dansuri ale echilibrului, gravitației și urcușului infinit.

https://www.youtube.com/watch?v=SFRiHQ-Lwzk    

https://www.youtube.com/watch?v=hukR4g60b1c